Nu ştiu şi nici măcar nu mă interesează dacă harnicul şi laboriosul autor Larry L. Watts este lucrător al CIA sau al altor servicii secrete americane, aşa cum se spune pe la colţuri. Ba poate că ar fi chiar mai bine aşa, după unii care cred că girul faimoasei agenţii americane de informaţii (şi nu numai) ar spori credibilitatea cărţilor sale.
Dar masiva lucrare, de aproape 800 de pagini, editată în 2011 în versiunea romånească (după cea în engleză, apărută în 2010) şi care parafrazează în titlu un cunoscut şi prea adevărat proverb de-al nostru, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni“, este oricum o carte pe deplin credibilă. Documentată temeinic şi argumentată beton. Şi ca informaţie, şi ca interpretare.
Larry L. Watts face un mare bine istoriografiei şi istoriei romånilor. El confirmă fără drept de apel şi consacră definitiv în literatura de specialitate şi în conştiinţa generală un adevăr pe care romånii care ştiu cåt de cåt pe ce lume trăiesc îl intuiau, îl intuiesc de mult. O intuiţie devenită de fapt convingere, dar un adevăr pe care diverşi de prin ţară şi din străinătate s-au străduit şi se tot străduiesc să-l răstălmăcească şi astăzi.
Acest adevăr este că Romånia s-a aflat timp de cåteva decenii într-un înverşunat război ascuns cu celelalte state „aliate“ din Tratatul de la Varşovia. Că politica externă a „Romåniei Socialiste“ şi poziţia sa în acest pact politico-militar au fost de sine stătătoare şi s-au definit prin independenţa şi coerenţa în concepţie şi acţiune (cåt s-a putut). Romånia nu a fost doar un partener cårcotaş, un Cănuţă om sucit, un Gică Contra, un enfant terrible sau maverick, sau cum am mai vrea să-l numim, în „comunitatea statelor socialiste“, ci un stat cu o conduită proprie atent fundamentată şi tenace urmată. O conduită conformă „propriilor interese şi propriilor aspiraţii“, chiar dacă în definirea şi afirmarea acestor aspiraţii şi interese conducerea de la Bucureşti din timpul lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu au făcut nu doar fapte demne de înscris în istorie, ci şi catastrofale erori, făr’delegi, crime.
Confruntarea dramatică şi de durată dintre Bucureşti şi celelalte capitale „socialiste“ s-a desfăşurat pe cåt cu putinţă în ascuns, ca un razboi secret pe care, din motive diferite, nici Romånia, nici ceilalţi nu-l doreau ştiut, în întreaga sa amploare şi gravitate, de restul (imens) al lumii. Romånia nu voia să-şi ostilizeze în plus relaţiile cu partenerii de bloc, iar aceştia, în frunte cu Uniunea Sovietică, nu se vroiau puşi într-o situaţie ridicolă în ochii lumii, cu o Romånie neslugarnică lor. Forţele (atåt de asimetrice!) în confruntare au făcut totul, fiecare în felul ei, pentru ca teribila lor încleştare să se consume în cel mai strict secret. Destulă lume, însă, şi din Est, şi din Vest, inclusiv ziaristul de politică externă care mă consider de vreo cincizeci de ani am putut aproxima, mai mult sau mai puţin exact, uriaşul fapt ştraşnic tăinuit şi care este de înscris cu måndrie meritată în istoria adevarată a Romåniei.
Pe faţă, protagoniştii îşi învăluiau poziţiile în ipocrite şi gongorice formulări în faimoasa limbă de lemn a vremii, lăsånd totuşi să se înţeleagă că lucrurile nu sunt tocmai pe roze, că există „anumite deosebiri de păreri“, de „abordări“, „în funcţie de condiţiile specifice“, care trebuie tratate într-o atmosferă ba „caldă, prietenească“, ba „deschisă, sinceră, tovărăşească“ (adică de ceartă în regulă).
Romånia a reacţionat însă şi pe faţă, deschis, fără menajamente, la presiunile Kremlinului roşu şi ale aliaţilor săi fideli. În cel puţin trei împrejurări, Bucureştiul şi-a spus răspicat şi curajos cuvåntul: prin răspunsul public, într-un articol, la „planul Valev“ de vasalizare economică a ţării prin „diviziunea socialistă a muncii“ din cadrul CAER, prin Declaraţia din aprilie 1964, care a proclamat linia independent a Bucureştiului în relaţiile cu lumea comunistă şi nu numai, şi prin intervenţiile publice ale lui Nicolae Ceauşescu de condamnare a intervenţiei militare din 1968 a Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia.
În culise, liderii comunişti din „ţările frăţeşti“ (idioată expresie) îşi dădeau în voie drumul la cele mai rele, dispreţuitoare sau ameninţătoare invective la adresa partenerului ce nu-şi asuma docilitatea şi servilismul celorlalţi. „Mămăligarii nu sunt o naţiune, ci o curvă“, îşi dădea poalele peste cap Hrusciov în ianuarie 1957. „Cine le permite conducătorilor Romåniei să…“ etc. etc., se răţoia în martie 1968 Jivkov, altfel mare prieten afişat cu Ceauşescu. Sau Brejnev, în 1971: „Ceauşescu a mers prea departe. El conduce lupta împotriva noastră şi reprezintă obstrucţia fundamentală în calea liniei noastre. (…) Trebuie să încercăm să exercităm influenţa asupra evoluţiilor din interiorul ţării“. Sau Kadar, tot în 1971: „Ceauşescu ne-a abandonat întotdeauna (…), a trădat poziţia comună“.
Şi dacă războiul s-ar fi limitat doar la asemenea vorbe de ocară (spuse, de regulă, în absenţa interlocutorilor romåni), cartea lui Larry L. Watts documentează şi încercările de intervenţie în forţă împotriva regimului de la Bucureşti şi a Romåniei.
Dar toate acestea au putut fi date pe faţă abia după 2000, din ceea ce s-a putut recupera din arhivele ultrasecrete ale RDG, graţie dispariţiei RDG şi reunificării germane, apoi din arhivele URSS, graţie lui Elţîn care a lăsat liber la documente o vreme. Două episoade salutare, excepţii fericite şi care n-au durat mult, într-un ocean de taine straşnic păzite şi înainte, şi după prăbuşirea comunismului. Un volum de documente înspăimåntător ca proporţii rămåne în continuare sub aceeaşi lespede grea a tradiţionalei conspirativităţi şi ipocrizii comuniste.
Cartea istoricului american (de fapt primul ei volum, căci vor mai urma) spune multe. Ea produce revelaţia cea mai spectaculoasă din istoria contemporană a Romåniei. Dar se constituie şi într-o binemeritată şi obligatorie reparaţie morală pentru Romånia în conştiinţa lumii.
Şi totuşi, despre această carte se face mai puţină vorbire decåt se cuvine. Un blogger misterios, un englez care se prezintă drept „un refugiat politic din satul global“, Paul Wood, pune punctul pe i în prezentarea pe care o face cărţii cånd îi dă titlul „Un război rece în interiorul războiului rece – Excepţionalismul romånesc“. Într-adevăr, dacă se poate vorbi şi de excepţionalism romånesc în vremea mai nouă, fila de istorie fierbinte pe care o redactează mai explicit Larry L. Watts este dovada.
Este nedrept ca atunci cånd vorbeşti de împotrivirea est-europenilor la imperialismul comunist să enumeri Budapesta 1956, Praga 1968, Varşovia 1980, dar nu şi Romånia – anii 1960-1980.
Turneul triumfal de prezentare a cărţii de către autorul ei prin oraşele Romåniei, asemănător turneelor electorale ale candidaţilor la preşedinţia SUA, ar fi meritat, de aceea, o rezonanţă pe măsura evenimentului. Ceea ce este obligatoriu de spus, nu înseamnă că prin aceasta Romånia ar urmări să-şi strice şi mai mult relaţiile cu Federaţia Rusă de astăzi şi noile democraţii din Est. Şi Rusia de azi, şi ceilalţi nu mai sunt ce-au fost pånă în 1989-1991, nu au răspundere pentru relele trecutului.
Sursa: Curentul
Foto: Cristina Nichitus Roncea
