Cum intri în curtea Academiei Române, pe dreapta, dai de un panou care închide, sub un geam, afişe şi anunţuri despre manifestări academice şi cultural-ştiinţifice din București. Mai zilele trecute, aruncîndu-mi privirea pe suprafaţa panoului, am descoperit afişul de mai jos (vezi clișeul).
Ambasada Federaţiei Ruse în România, înscrisă într-o campanie declanşată de Moscova cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la 22 iunie 1941 – Începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei – a editat, în condiţii grafice de lux, un album dedicat soldaţilor ruşi căzuţi pe teritoriul României, album intitulat sugestiv În amintirea eroilor. Lansarea acestui album, la care au contribuit Academia Română şi Biblioteca Metropolitană Bucureşti, a avut loc pe 17 iunie 2011, la Clubul Academicienilor. Foarte bine! Aplauzele noastre pentru iniţiativa Ambasadei Ruse şi, mai ales, pentru iniţiativa Moscovei de a marca împlinirea a 70 de ani de la 22 iunie 1941. Pe 22 iunie 2011, s-au împlinit însă 70 de ani de la începutul Războiului dus de România pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, răpite prin Diktatul din 26 iunie 1940. În acest război al nostru, care nu e Marele Război de Apărare a patriei, ca al ruşilor, ci Războiul de reîntregire a Patriei ciuntite de ruși, au murit sute de mii de români.
Aţi auzit în aceste zile de vreun simpozion ţinut nu la Moscova, ci la Bucureşti, în cadrul căruia să se reamintească faptul că la 22 iunie 2011 s-au împlinit 70 de ani de la Trecerea Prutului? Aţi auzit cumva de lansarea unei cărţi, de desfăşurarea unei emisiuni TV avînd ca temă acest moment crucial din istoria României? Fireşte că nu. Cu excepţia dialogului meu cu preşedintele Traian Băsescu de la postul B1 TV, avînd drept document numărul special al revistei Historia, în spaţiul românesc nu s-a auzit un cuvînt, o şoaptă măcar, despre împlinirea a 70 de ani de la începerea Războiului nostru. Ruşii sînt îndreptăţiţi să-şi amintească, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la 22 iunie 1941, de Marele lor război.
Sîntem îndreptăţiţi şi noi, românii, la rîndu-ne, să ne amintim, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la 22 iunie 1941, de Războiul nostru. De ce n-am îndrăznit în aceste zile, cu excepţia momentului de la postul B1 TV, să suflăm o vorbă despre acel 22 iunie 1941, de acum 70 de ani, cînd Ion Antonescu a dat celebrul Ordin de trecere a Prutului? Răspunsul ni-l dă ceea ce eu am numit, într-un eseu, Actul Bordelului Politic de la 23 august 1944. Aşa cum am arătat în eseu, pe bază de documente, un timp, Stalin a fost dispus să negocieze cu mareşalul Antonescu condiţiile ieşirii României din Război. Îl obliga la asta realitatea cruntă a cursei contra cronometru cu Aliații pentru a ajunge la Berlin primul. O împotmolire a Armatei Roșii în România l-ar fi obligat, printre altele, să ducă trupe de pe Frontul de est pe linia directă Moscova-Berlin. Spre surprinderea sa nu altfel decît plăcută, Stalin s-a pomenit cu soli ai altor grupări politice din România (una dintre ele reprezentată de Regele Mihai I) care-i propuneau să încheie cu ele Armistiţiul, dat fiind că ele sînt dispuse la concesii în chestiunea Basarabiei, spre deosebire de căpățînosul Ion Antonescu. Evident, Papaşa şi-a frecat mîinile de bucurie la imaginea stolului de curve româneşti care se întreceau între ele să i se dea din toate pozițiile la un preţ cît mai mic. Pe acest fond, al tradiționalelor mîncătorii dîmbovițene, avut loc Lovitura de Stat de la 23 August 1944, actul bordelului politic românesc. Acest bordel funcţionează şi azi. Doar curvele sînt altele. Şi acest bordel politic românesc explică de ce împlinirea a 70 de ani de la Trecerea Prutului a fost trecută sub tăcere la Bucureşti.
P.S. Am descoperit, cu prilejul scandalului iscat de declarațiile lui Traian Băsescu la postul B1 TV, că Grigore Cartianu aspiră să fie șef la Historia. Și eu care, judecîndu-l după cum scrie, credeam că aspiră să fie șef la Sportul popular!
P.S. 2 – Continuarea la Reporter Virtual
