De când l-am cunoscut, prin primăvara lui 1990, până anul trecut, când l-am văzut ultima oară, Mihai Cârciog nu se schimbase aproape deloc.
Un bărbat înalt, solid, bine, rasat, bon-viveur, un om care te făcea să te simţi bogat, important şi în siguranţă dacă i te întâmplai în preajmă. Nu i-am cunoscut părinţii ca să pot depista de unde îi venea rafinamentul de factură interbelică. Prin cerul gurii lui, dedulcit cu toate mirodeniile artei şi ale businessului, pluteau arome de usturoi şi şpriţ de cartier enervat cu sifoane din cele vechi, care se umpleau la Magazinul mixt. A trăit multe vieţi. Unele mergeau în paralel. Fetiţa şi nepoţica lui se certau pe jucării, fiind de vârste foarte apropiate. Recent, în parcul Herăstrău.
A avut accidente de maşină spectaculoase, a fost grav bolnav. S-a întors printre noi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că a fost foarte iubit de femei frumoase şi multe.
Pe toţi apropiaţii lui i-a transformat în milionari şi a avut grijă să-i şi înveţe ce să facă, cu banii. Era capitalist de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Având un unchi bogat, în Marea Britanie, încă de pe atunci era mai înstărit cu un video, un cartuş de ţigări sau o sticlă de whisky decât restul lumii. Dar câştiga şi bine. Era într-un fel patron. Tipărea tot felul de broşuri şi cărţi. Se fofila printre comuniştii de atunci şi aduna legal o groază de bani.
Începutul anului 1990 l-a prins plin de idei. Avea un dar de la Dumnezeu să ştie ce vor oamenii să citească în ziare şi reviste. Pentru asta şi-a ales cei mai buni ziarişti din România. Le-a stabilit salarii uriaşe, i-a invitat la cârciumă, în familie şi în sufletul lui. I-a încurajat discret şi i-a învăţat să trăiască boiereşte. Ba chiar a reuşit foarte multă vreme să arbitreze disputele de orgoliu dintre titanii de atunci ai presei. Când i-a lăsat din mână aceştia s-au certat şi nu-şi vorbesc nici astăzi. Pe la diverse publicaţii ale lui (Expres, Evenimentul Zilei…) eu am ocupat funcţia cea mai importantă într-un ziar: cea de reporter. Colaborarea cu titanii presei de atunci m-a onorat şi mi-a influenţat viaţa. Colaborarea cu Mihai Cârciog mi-a înfrumuseţat sufletul. Fiind oarecum vecini m-a acceptat în anturajul lui şi aşa am văzut multe. Am înţeles încă de pe atunci că pentru a face o publicaţie mare trebuie să munceşti non-stop. Şi în familie, cu încredere în cei care te conduc. Am să relatez câteva întâmplări. În timpul mineriadei din 1990 ortacii ne-au devastat redacţia. Pentru că scrisesem şi în revista “Golanul” am fost ameninţat la un mod foarte serios (nici astăzi nu ştiu de cine). Mă speriasem. Mihai Cârciog mi-a dat bani să fug din Bucureşti şi mi-a spus că dacă revin comuniştii (cum credeam noi atunci) el mă va ţine în străinătate să luptăm de acolo. O lună mai târziu ne uitam la televizor la Telejurnal. Se spunea că cetăţenii din Săpânţa ar fi sechestrat nişte elevi-excursionişti. Mihai Cârciog mi-a spus “du-te în sufragerie, ia câţi bani îţi trebuie, du-te acolo şi trimite articole”. Asta am făcut. O lună mai târziu eram împreună la tipografia din Alexandria. El fusese refuzat de toate tipografiile din Bucureşti şi plecase în provincie pentru a tipări primul număr din ceea ce avea să devină “Expres Magazin”. La Alexandria tipografii nu au vrut să tipărească revista pentru că am fi legionari, dar Mihai Cârciog i-a convins. Peste o săptămână, undeva pe la Piaţa Obor, trebuia să cumpărăm hârtie şi eram refuzaţi tot pentru că nu susţineam Puterea de atunci. Până a sosit Mihai Cârciog, îmbrăcat ca un lord englez şi a coborât dintr-un BMW, cu mâinile pline de hârtii albastre cum erau bancnotele de 100 pe acele vremuri…
Integral in EvZ
Foto: ZP.ro
