de Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Cultura rusă datorează atât de mult românilor, încât deşi în 1992 nu s-a găsit nici un rus care să spună lumii că “războiul din Transnistria este o acţiune genocidală a Rusiei imperiale contra poporului român”, rămâne un adevăr care merită readus în conştiinţa publicului. Asta deşi, -după cum spune românul: “Recunoştinţa este floare rară, nu creşte pe toate gardurile!”-, populaţiile slavone, ar fii fost cu mult mai primitivie decât acum, dacă mulţi iluminaţi români n-ar fi adus învăţături şi n-ar fii construit lăcaşuri academice pentru ele de-a lungul secolelor.

Intre timp, în prezent, în Ucraina şi Estul Moldovei (ocupat de armata rusească) sute de mii de copii care vor să înveţe carte în limba lor, limba română, nu au dreptul s-o facă, fiindcă imperialismul rusesc şi aghiotantul său, imperialismul ucrainesc, sunt din nou în ascensiune şi susţin regimuri criminale

Cu câteva secole în urmă, însă, românii erau acei care puneau umărul la formarea universităţilor ruseşti:

La începutul secolului XX, din nouă universităţi care activau (Petersburg, Moscova, Kiev, Kazani, Odesa, Harcov, Varşovia, Tartu, Tomsk), patru erau ctitorite de compatrioţii noştri români.
Gheorghe Bezviconi chiar aşa şi-a intitulat unul din studiile sale “Contribuţia românilor la fondarea a patru universităţi din Rusia (Profiluri de ieri şi de azi)” – Bucuresti, 1943).

De aceea, basarabenii au fost sceptici întotdeauna când tot soiul de eliberatori încercau să ne insufle ideea că noi am fi fost nişte analfabeţi, nişte “samoani” şi ei ne-ar fi civilizat. Totul a fost invers. Mai multe şcoli superioare şi medii, laice şi teologice i-au avut printre fondatori pe compatrioţii noştri.

Primul aşezământ de învăţământ superior la est de Nistru a aparut în 1632, la Kiev, fiind întemeiat de mitropolitul Petru Movilă (21.XII.1596-1.I.1647), fiul lui Simion Movilă, care a fost domnitorul Munteniei (1601-1602) şi al Moldovei (1606-1607). Ideea învăţământului superior teologic Petru Movilă şi-o însuşise de la şcolile occidentale în care învăţase: Lvov, Paris (Sorbona).

La Kiev exista o scoală a Frăţiei ortodoxe înfiinţată în 1615 şi anume în baza acestei şcoli mitropolitul Petru Movilă, hirotonit în 1628 întemeiază Colegiul Kievo-Movilean, primul colegiu teologic. La 1701 acest colegiu îşi schimbă statutul, transformându-se în Academia Teologică din Kiev, iar după modelul acestei academii s-a format Academia Teologică din Moscova (1685), Academia Teologică din Petersburg (1721) şi Academia Teologică din Kazani(1723). În 1833, pe fundamentul Academiei Teologice s-a format Universitatea din Kiev.

Şi tot la Kiev, Grigore Gălăgan, istoric si etnograf, descendent din neam românesc, a fondat liceul care până la 1917 i-a purtat numele, instituţia fiind o scoală elitară.

Prima universitate din Rusia s-a deschis în 1724, la Petersburg, pe lângă Academia Imperială de Ştiinte. La deschiderea academiei şi a universitгtii a contribuit domnitorul Dimitrie Cantemir (26.X.1673-21.VIII.1723), membru al Academiei din Berlin şi unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Petru I. El s-a stins din viaţă înainte de inaugurarea instituţiei. Să nu uităm că marele nostru înaintaş era omul de sfatul căruia ţinea cont împăratul Rusiei: contribuţia lui Cantemir la această întreprindere nu poate fi pusă la îndoială.

Universitatea din Moscova l-a avut ca director pe Mihail Heraskov (25.X.1733-27.IX.1807), nepotul căpitanului moldovean Udrea Andrei Herescu, refugiat în Rusia împreună cu domnitorul Dimitrie Cantemir după eşecul suferit în bătălia de la Stănileşti (1711).

Mihail Heraskov, scriitor cu o operă recunoscută în epocă, a rămas pentru eternitate reformatorul universităţii moscovite. Căci, numit director la 1763, apoi confirmat la 1778 curator al acestei instituţii, a reuşit s-o modernizeze, transfrmând-o într-o veritabilă cetate a culturii. Şi tot el a fondat la 1799 Pensionul Nobilimii din Moscova. În 1783 a fost ales membru al Academiei Ruse. Biografia lui detaliată am descoperit-o într-o enciclopedie – Masoneria rusă 1731-2000 (Moscova, 2001).

Fosta Universitatate Imperială din Harkov astăzi se numeşte Universitatea Naţională din Harkov “V.N.Karazin”. Fondatorul ei, Vasilie Nazarie Carazin, a fost de origine român. Bunicul lui s-a refugiat în Rusia împreună cu Dimitrie Cantemir şi numele lui era Caragea. Ajuns în ţară străină, a decis să-şi rusifice numele, prefăcându-l în Carazin. Feciorul Nazarie a fost colonel în armata rusă şi a luptat împotriva turcilor, participând la campaniile din Moldova şi Ţara Românească. Fiul acestuia, Vasile Carazin (30.I.1773-4.XI.1842), s-a născut la Crucic, mosia părintească din preajma Harkovului. A făcut studii la Petersburg, iar în 1801, când pe tron s-a urcat Alexandr I, a avut curajul să scrie si să trimită împăratului un plan de domnie. Era un act de mare curaj, fiindcă putea să se prăpădească pentru totdeauna ca un temerar care îndrăznea să dea sfaturi mai-marilor vremii. Dar s-a întâmplat ceva neprevăzut.

Planul lui a plăcut împăratului. Gheorghe Bezviconi scrie despre acest caz : “Scrisoarea era anonimă, dar autorul a fost găsit şi împăratul l-a primit foarte călduros. Influenţa lui Carazin asupra domniei lui Alexandr I a durat numai trei ani. Totuşi, el a reuşit să realizeze foarte mult. Graţie inspiraţiei sale, a luat fiinţă Ministerul Instrucţiunii Publice. Carazin a fost numit la acest minister în calitate de conducător al administraţiei şcolare. El a scris regulamente pentru instruirea poporului, pentru universităţi şi academii. La baza organizării tuturor universităţilor din Rusia se află regulamentul său din 1804. Carazin era un susţinător al activităţii diferitilor fruntaşi, pe regiuni, şi un promotor al culturii în popor. Fire prea liberă şi sinceră, el a trebuit să se retragă de la conducerea instituţiei publice, la 1804, în vârstă de 31 de ani. Şi totuşi, după o activitate atât de prodigioasă!” (Profiluri de ieri şi de azi.– Bucuresti, 1943).

Istoria întemeierii Universitгtii Imperiale din Harkov este foarte instructivă. La 1786 s-a pus problema fondării a încă trei universităţi şi au fost desemnate tot atâtea oraşe : Pskov, Cernigov şi Penza. Vasile Carazin propune să facă o donaţie de 400.000 ruble, cu condiţia ca universitatea să fie înfiinţată la Harkov. Banii erau adunaţi de la nobilimea locală care a sprijinit o iniţiativă ce s-a dovedit a fi inspirată. De fapt, nobilimea din regiunea Harkov era urmaşă a boierilor români din Moldova, care s-au refugiat cu Dimitrie Cantemir şi au fost împământeniţi acolo. La 1804 s-a înfiinţat Universitatea Imperială din Harkov. Aşadar, fondatorul primei staţii metereologice din regiunea Harkov, Vasile Carazin, a fost şi întemeietorul universităţii din localitate.

Basarabeanul Leon Casso n-a fost doar un simplu ctitor de şcoală, ci şi ministrul învătământului în Rusia ţaristă. S-a născut pe 8 iunie 1865, la Ciutuleşti, judeţul Soroca. Studiile secundare le-a făcut la Liceul “Condorcet” din Paris. Tot acolo şi-a început studiile universitare la Facultatea de filozofie şi istorie, transferându-se în Germania, unde a studiat jurisprudenţa la universităţile din Heidelberg şi Berlin, obtinând, în mai 1889, titlul de doctor utriusque juris.

Examenele pentru titlul de magistru le susţine la Universitatea din Dorpat (Tartu), unde în 1892 este numit docent (dreptul bisericesc), iar în 1893 – profesor (dreptul baltic). Pregătindu-se pentru parcurgerea acestor trepte ale învăţământului superior din Rusia, care îi deschideau perspectiva unei strălucite cariere profesionale, el – parcă urmând exemplul unui alt mare român, contemporan al său, Pavel Stefan Leonard, – îşi editează prima scriere stiinţifică, Die Hasftung des Benefiziaberben nach romischem und heutingem Rechte. (“Răspunderea moştenitorului beneficiar după dreptul roman şi modern”, teza de doctorat), la Berlin, în 1889.

La Dorpat a tipărit o altă lucrare importantă: Obzor ostzeiskogo grajdanskogo prava (1894). Tot acolo a editat studiul Ordinea succesorală a moştenitorului în obligaţiunile succedatului (1895). În acelaşi an, este transferat la Universtitatea din Harkov, la catedra de drept civil, iar de acolo – la Moscova, în funcţia de inspector şi, ulterior, de director al Colegiului Tareviciul Nicolai”.

Exponent al unei culturi de excepţie – îşi scria operele în ruseşte şi în germană, mai cunoştea limbile: română, franceză, italiană şi engleză. Era un profesionist fără egal, un bun cunoscător al dreptului civil, magistrat funciar. În septembrie 1910 este numit ministru al învătământului public. I-a fost recomandat lui Stolâpin de familia Krupenski, cu care era înrudit, şi care avea mare trecere la curtea imperială. Leon Casso s-a ferit de politică, preferând reformele administrative în limitele unui conservatism moderat.

N.I.Pavlov, în cartea M.S.Împăratul Nicolai II (Paris, 1927), îl pune pe Leon Casso, în rândul celor mai destoinici miniştri din timpul domniei lui Nicolai al II-lea. Basarabeanul Vladimir Puriskevici îi prezicea postul de prim-ministru, dar, spre stupoarea tuturor, la 26 noiembrie 1914 Leon Casso s-a stins din viaţă. Românului Leon Casso i-a fost dat să realizeze reforma învăţământului rusesc în momentele cele mai dificile, după revoluţia din 1905-1907, când nimeni nu-şi imagina cum va fi viitorul imperiului ce prinsese a se fisura.

Am certitudinea că nu i-am pomenit nici pe departe pe toţi acei care şi-au adus contribuţia la fondarea altor instituţii de învăţământ din Rusia decât cele amintite mai sus. Am dorit doar să pun accentul pe nişte fapte uitate care, astăzi, în plină blocadă şi în adevărat asediu al şcolilor româneşti din Transnistria, ar trebui să trezească conştiinţa elitei ruseşti, desigur, în cazul în care ea are o brumă din nobleţea de care n-au dus lipsă fondatorii de şcoli superioare şi medii din Rusia – românii noştri.

Sursa: AlterMedia