Dezvăluiri senzaţionale: România, în arhivele CIA înainte şi după Ceauşescu

Interviu realizat de FLORIN MIHAI

Pe baza documentelor declasificate recent din arhive americane, germane şi sovietice, istoricul american Larry Watts (foto) descrie planul Kremlinului, vechi de peste 40 de ani, de izolare şi compromitere a României.

În primii ani de “originală democraţie”, imaginea României rămăsese la fel de proastă ca pe vremea “Împuşcatului”. Speriaţi de ştirile care le parveneau prin intermediul marilor agenţii de presă, nici investitorii nu se înghesuiau. Izolarea se datora, susţine istoricul american Larry Watts, unei campanii orchestrate decenii de-a rândul de la Kremlin, cu sprijinul aliaţilor loiali.

După “revoluţie”, a fost angajat de IREX (International Research and Exchanges Board) şi de RAND Corporation. Până în 1997 a condus Biroul Project on Ethnic Relation (Proiectul pentru Relaţii Etnice). Între timp, a consiliat instituţiile post-decembriste pe probleme de reforma armatei. Informaţiile culese de-a lungul timpului şi cercetarea în arhivele occidentale i-au permis redactarea unor volume foarte apreciate în România. A scris, printre altele, “O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918-1941”, “Globalization of Civil-Military Relations: Democratization, Reform and Security” (Globalizarea relaţiilor civil-militare: democratizare, reformă şi securitate, co-editor), “Reforma militară românească şi integrarea în NATO”, iar anul trecut a lansat volumul “With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” (în traducere, “Cu aşa prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”), în curs de apariţie la Editura RAO. A semnat articole de specilitate în reviste precum “Studies in Intelligence”, “Problems of Post-Communism”, “Armed Forces and Society”, “World Policy Journal”, ” European Security”.
Conversaţia s-a făcut în limba română, istoricul Larry Watts fiind un foarte bun cunoscător al ei.

Stimate domnule Watts, care sunt începuturile carierei dvs.?
Larry Watts: Am intrat în zona de studii sovietice, aşa cum se numea atunci, chiar în perioada războiului rece, în 1975, iar în legătură cu România în 1978. Ideea principală a fost să identific în timpul acesta vulnerabilităţile şi problemele ei, ca să exploatez informaţiile în contextul “războiului rece”. Şi după această specializare a fost nevoie să aleg una dintre ţările ne-sovietice, să ştiu şi despre asta ceva. Chiar a fost o categorie de oameni, specialişti pentru Europa de Est, pentru ţările care au avut acelaşi sistem. A fost cam absurd să se creadă că cineva va şti şi limba albaneză, maghiară, română şi aşa mai departe. Nu a fost posibil. Aşadar fiecare ne-am specializat. Eu m-am specializat pe România şi Iugoslavia, pe zona aceasta. Şi normal că am abordat lucrurile cu România în acelaşi fel în care am abordat cu Uniunea Sovietică, adică probleme legate de armată şi securitate.

Infiltrat să exploateze “vulnerabilităţi”

Când aţi vizitat România pentru prima oară?
Am venit prima dată în România în 1981, cu o bursă guvernamentală a Statelor Unite, ca să studiez limba română. Cel mai mult am stat în Cluj, mi se pare două luni. După asta, am primit o bursă Fulbright, în 1982. Am stat doi ani atunci, până în 1984. Şi după asta am venit, în fiecare an, cel puţin pentru două săptămâni. Dacă nu chiar şi o lună jumătate, cam aşa, pentru cercetare. Tot timpul ca un istoric, deoarece nu a fost posibil să studiez probleme de armată şi politică. Lucrând pe istorie militară, în special, am intrat în legătură cu nişte oameni din armată. Când am venit aici cu bursă Fulbright, nu a fost posibil să vin cu studii despre probleme militare sau de securitate. Am venit în fiecare an, din 1981, inclusiv 1988, dar nu în 1989. Singurul an în care nu am venit. Situaţia era altfel în 1988. A fost aşa de dur, oamenii erau atât de descurajaţi să fie deschişi cu mine, să schimb un cuvânt. Şi, în 1989, în timpul revoluţiei, am primit un telefon de la IREX (International Research and Exchanges Board) care organiza toate schimburile academice între blocul comunist şi Statele Unite. Şi mi-au cerut să vin aici. Chiar în perioada în care am sfârşit cu studiile de doctorand din Statele Unite. Am avut nişte studii pentru RAND Corporation, primul fiind evoluţia armatei române de la decembrie 1989. Am reintrat în legătură cu ofiţeri de armată care au fost preocupaţi de istorie, o grămadă dintre ei care au jucat un rol pozitiv în revoluţie. Dacă înainte am identificat toate vulnerabilităţile ca să le exploatez, acum a fost posibil să folosesc baza de date pentru reformă. Şi am intrat în zona aceasta, a reformei în armată. În paralel, am fost preocupat de războiul clandestin în blocul sovietic, chiar am fost interesat de România, din cauza situaţiei speciale pe care a avut-o la jumătatea anilor ’70 cu Statele Unite şi am continuat cu această preocupare.

Sunteţi totuşi un caz special printre istoricii străini care au scris despre România. Mulţi dintre aceştia au fost preocupaţi mai degrabă de aspectele politice interne ale regimului comunist.
Există două feluri de a relata istoria, amândouă legitime: una despre problemele interne, care arată că regimul comunist, sub oricine, a fost cel mai rău sistem din Europa; a doua despre problemele externe: mişcări de putere, ciocniri de putere, de state şi de alianţe. Istoricii români, prin contrast cu toate celelalte ţări, au fost total preocupaţi cu această problemă internă. Şi toţi specialiştii occidentali au fost pe linia aceasta. De exemplu, Tom Gallagher, a fost preocupat numai de lucrurile acestea.

De asemenea, aţi scris şi un volum despre Ion Antonescu, bine receptat în mediul ştiinţific din România.
Ciocnirea dintre cele două feluri de naraţiune poate fi văzută şi în cazul mareşalului Antonescu. Unul este pe plan intern, vorbim despre Holocaust, şi povestea externă, despre situaţia României între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Şi aici aceeaşi problemă de abordare. În 1983-1984 am putut intra în arhivele de aici. Am vorbit foarte des cu Corneliu Coposu, m-am întâlnit cu Regele Mihai, la Versoix, la sfârşitul anului 1984, am intrat în legătură cu nişte foşti apropiaţi ai lui Antonescu. Am avut acces şi la arhivele din Germania de Est.

Anul trecut aţi lansat un volum intitulat “With Friends like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” (tradus acum in romana – vezi foto – Nota Z.O.). Cum aţi ajuns aşadar să scrieţi despre ceea ce dvs. numiţi “războiul clandestin” din blocul sovietic?
În primul rând am ajuns la cartea aceasta lucrând la alte două cărţi. Am fost în 2002 şi am lucrat pe probleme de reformă în serviciile de informaţii româneşti, după comunism. Un  volum numai al meu şi un al doilea redactat cu specialiştii de la SRI şi SIE. Am intrat în cartea aceasta cam 6 luni de cercetare când am ajuns la concluzia că de fapt întrebările nu pot primi un răspuns pe linia asta. Problema a fost relaţia între membrii Pactului de la Varşovia. Am ţinut minte ceva ce am învăţat foarte repede la sfârşitul anilor ’70 şi am concentrat în anii ’80. Oricând ceva bun a fost spus despre România sau despre români, aşa, oficial, a fost contestat imediat de nişte specialişti în zona Europei de est, în special de specialişti pe Polonia sau Ungaria, care atunci au avut această reputaţie ca fiind disidenţi. Şi s-a făcut imediat opoziţie mediatică, de genul “nu este chiar aşa”, “este inexact”, “ei nu au spus asta”. Dar dacă ceva bun a fost spus despre ce a făcut Kádár, Gomułka sau Jaruzelski, nu a fost vreo contestare. Din această cauză, a devenit controversat orice s-ar spune bun despre România. Orice lucru despre România a fost un obiect de discuţie. Şi a fost bazat pe informaţii vechi. Mai ales în perioada în care a fost izolată, despre România se putea spune orice. Şi nimeni nu a controlat. Sunt convins că ştii ceva despre comportamentul birocratic. Dacă ceva este controversat, oamenii nu intră acolo. Din cauză că ei nu ştiu exact despre ce este vorba. Din cauza aceasta credibilitatea informaţiilor despre România a devenit foarte îndoielnică. Asta s-a întâmplat şi cu investitorii străini după 1989.
Şi a mai fost ceva. Unele ţări ex-comuniste au primit sprijin, în special, prin organizaţiile de emigranţi din Statele Unite. Acolo trăia o mare populaţie poloneză, 9 milioane, şi exista şi populaţie maghiară, mi se pare, cam 2 milioane. Din România, doar 300.000. Deosebirea e mare. Şi cei din România au venit mult mai târziu. Ceilalţi au plecat mult mai devreme. Lipsa de lobby de care a fost acuzat foarte des Guvernul României, se datorează, de fapt, lipsei de oameni de acolo.
Şi după 1990 s-a întâmplat la fel. Ion Iliescu a fost stigmatizat ca un fost comunist, în aproape toată presa din Occident şi din România. În acelaşi timp, preşedintele Ungariei, Mátyás Szürös a fost un comunist care a avut  o legătură mult mai lungă cu Uniunea Sovietică, chiar a lucrat la Departamentul Internaţional, unde a colaborat direct cu KGB şi cu serviciile de informaţii. Tot timpul. Şi el a fost un “reformist”…  Şi aici a fost o nebunie totală. România a fost singura care a ajuns cu acest calificativ, că este condusă de un fost comunist. Şi aici a fost o cauză pentru lipsa de credibilitate.

Ce arhive aţi consultat pentru documentarea relaţiilor politice între România şi aliaţii ei estici?
Am mers cel mai mult cu documente din Pactul de la Varşovia, să se vadă ce a fost spus de Germania, ce a fost spus de Polonia, ce a fost spus de sovietici despre România, să descriu situaţia reală dintre ei. Nu din perspectiva românească, ci din punctul lor de vedere. Au fost multe documente care au apărut pe internet. La Cold War International Project, din Statele Unite, şi la Parallel History Project. Ei pun sute şi sute de mii de documente, pentru toate ţările. Am vrut cel mai mult să focalizez cercetarea pe aceste documente de pe internet şi pe documentele de la Departamentul de Stat şi CIA, care au declasificat foarte multe documente, pentru ca oamenii să urmeze drumul meu. Dacă există vreo discuţie, oamenii pot merge la documente şi să controleze.

Ilie şi Marin Ceauşescu mediatori clandestini de tehnologie militară

Este posibil ca tensiunile să se fi datorat şi excelentelor relaţii diplomatice dintre România şi Statele Unite, din anii ’70 ?
Rolul României în politica externă a Statelor Unite în anii ’70 a fost chiar semnificativ. Oamenii nu înţeleg că românii au împins şi Statele Unite şi China unul spre celălalt, deşi nici unul dintre ei nu a vrut la început. În noiembrie-decembrie 1978 a fost o dezbatere foarte aprinsă între România şi restul Pactului de la Varşovia. Erau 60 de ani de la Marea Unire şi nici unul dintre membrii pactului nu a scris vreo scrisoare de felicităre, nici măcar Iugoslavia. Iar Statele Unite şi ţările din NATO, da, ei au trimis. China, la fel. În aprilie a fost propunerea lui J. Carter, preşedintele american, să scoată economia României la bursă, peste ocean, ceea ce însemna şi finanţare, şi expertize. Practic un fel de intrare a României în sistemul economic capitalist din lume. Se promiteau investiţii de 147 miliarde de dolari, atunci ! După 1989, în primii 10 ani, România nu a primit un miliard de dolari. Se văd cum stau lucrurile, deosebirile. Până în 1978, Ceauşescu a fost în vizită în Statele Unite, oficial, de 4 ori. Nici un preşedinte român nu a ajuns în Statele Unite, în 21 ani, după 1989, pentru astfel de întâlniri. Problema a fost că toate relaţiile şi cooperarea au fost sub acoperire totală.
Prin Ilie şi Marin Ceauşescu, s-a făcut o cerere pentru a obţine tehnologie militară sovietică, din zona Tratatului de la Varşovia deci, care a fost dusă la Statele Unite. Şi asta a fost total clandestin, a ieşit în presa americană în mai 1990. Nu era echipament simplu, era şi radar, şi lucruri foarte sofisticate pe care le-am folosit pentru dezvoltare de stealth-tehnology (contramăsuri pentru evitarea detectării avioanelor, rachetelor şi navelor militare, n.r.). În 1974, România şi China, împreună cu Statele Unite, s-au implicat în războiul civil din Angola, inclusiv cu sfetnici militari, împotriva echipelor sovietice şi cubaneze.
Ceauşescu a fost foarte popular atunci. Au fost două surse de legimitizare pentru Ceauşescu în România: una era poziţia sa faţă de sovietici şi faţă de Pactului de la Varşovia şi alta, chiar mai importantă, a fost această încercare evidentă de apropiere de Europa Occidentală. Până în 1978, s-a mers în direcţia aceasta foarte puternic. În acelaşi an a fost vizita oficială în Anglia. Interesant este ce a ieşit despre această întâlnire: cică s-ar fi furat lucruri din cameră, nimic de fapt despre ce a fost acolo cu adevărat.
Şi mai mult decât atât. România a negociat relaţiile dintre China şi Austria, Italia, mi se pare Suedia, a fost sigur o ţară scandinavă, şi Germania de Vest. Sovieticii au ştiut asta şi au fost furioşi. Şi au vorbit în consiliul Pactului de la Varşovia, şi România a fost o ţintă acolo, cot la cot cu China. Chiar se spunea că cele două erau considerate gemene în Occident.

Minciunile lui Pacepa, acum demontate de CIA

În 1978 are loc şi defecţiunea lui Pacepa, şef adjunct al DIE (personajul cu ochelari din fotografia de sus, din deschidere, participand la o chermeza tovaraseasca)…
Este ceva foarte interesant. Cu două zile înainte de plecarea lui Pacepa, în documentele sovietice, Ceauşescu este stigmatizat ca un trădător. Pacepa pleacă după aceea şi mass-media spune că Ceauşescu este un cal troian şi toată politica României serveşte în primul rând Uniunii Sovietice.

Se verifică afirmaţiile lui Pacepa despre politica externă a regimului Ceauşescu?
Pacepa a spus tot timpul exact invers. El a spus că România a fost unul dintre cei mai mare hoţi de tehnologie şi noi am făcut studii după studii şi am văzut clar că România este singurul stat din bloc care nu a făcut aceasta. S-au luat informaţii de la universităţi, de la conferinţe, din zonă deschisă, nu a fost hoţie, aşa cum s-a scris. Noi am trimis o echipă după ’89, în România, să vedem ce a fost furat. Şi, într-adevăr, am descoperit un caz, repet, un caz. A fost tehnologie pentru parbrize care s-au folosit la Dacia. Acesta a fost furtul cel mai mare al României ! În plan tehnic a fost deci exact invers faţă de ce-a scris Pacepa. Şi alte informaţii sunt greşite. De exemplu, Pacepa a scris că Nicolae Ceauşescu nu a vrut să medieze între evrei şi arabi, că el ar fi sprijinit să fie omorâţi toţi liderii moderaţi israelieni. Pe fiecare plan a minţit Pacepa. Dar noi am controlat pe linie de servicii. Documentele publicate din arhivele Securităţii arată clar că Pacepa era considerat un agent sovietic, la fel ca şi Caraman.

Ghizela Vass şi Leonte Răutu – complotiştii de bază ai KGB-ului

Care au fost cele mai tensionate momente dintre România şi celelalte state estice din punctul de vedere al surselor consultate de dvs.?
În 1971, după cum reiese din arhivele germane, la o întâlnire a liderilor Gierek, Husak, Kadar, Jivkov şi Brejnev, s-a spus că ei trebuie să facă o operaţie, să recruteze oameni din jurul lui Ceauşescu, pentru ca el să fie înconjurat total. În România toţi agenţii acestora au avut rezidenţe secrete. În alte ţări exista cooperare între sovietici şi ceilalţi. În România însă şi sovieticii, şi STASI, şi maghiarii, şi cehii aveau rezidenţe secrete. Chiar în august-decembrie 1978 a fost o pregătire pentru o lovitură folosind nişte membri de partid mai înalţi. Asta a ajuns în ziarele din Occident din Germania şi la Radio Europa Liberă s-a spus că nu este real, că nu este credibil. Câteva luni după asta, Shin Bet (serviciul secret de informaţii israelian, n.r.), care opera în România ca să protejeze pe evreii care au plecat din Uniunea Sovietică şi au făcut traseul pe aici, a informat că se miza pe Ghizela Vass şi Leonte Răutu să se pregătească această răsturnare de lideri.
În perioada 1968-1978 a fost o coordonare a tuturor măsurilor active de dezinformare, campanii întregi împotriva României. În 1971, Brejnev a format un fel de echipă pentru România şi documentele arată că ei au coordonat fiecare cuvânt spus despre un lider şi o ţară din Est, şi mai târziu Mongolia şi Cuba. Dacă tu eşti un analist american şi primeşti două surse de informare, de la opt-nouă ţări (din Finlanda şi India inclusiv, unde existau agenţi sovietici la nivel înalt) şi asta ajunge la Washington şi toţi spun la fel, ce poţi să crezi? În Statele Unite campania a fost foarte eficientă, dar nu sută la sută. Dar a dus la izolarea şi desconsiderarea României, asta şi din cauză că Ceauşescu a menţinut legăturile prin foarte puţine linii de comunicaţie.

Da, foarte eficient: în deceniul nouă Ceauşescu era Dracula sistemului comunist.
La sfârşitul anilor ’80 şi după aceea Ceauşescu a devenit cel mai rău om, cel mai negru, şi foarte puţine din aceste alegaţii au fost controlate serios. De exemplu, a fost această poveste de genocid în Transilvania, încă din anii ’60, dar atunci a fost luat drept derizoriu. La sfârşitul anilor ’70, aceleaşi atacuri au avut audienţă, din două cauze. Au fost nişte acţiuni prost gândite din partea Bucureştiului, dar mare parte a fost campanie de dezinformare şi presiuni în interiorul Statelor Unite de la organizaţiile maghiarilor americani, care au primit informaţii de la Budapesta. Şi le-au crezut.

Disidenţa şi opoziţia anti-Ceauşescu exploatate de sovietici

S-au implicat sovieticii şi în organizarea unei rezistenţe împotriva lui Ceauşescu în anii ’80?
Este o paranoia să spun că toată disidenţa şi opoziţia în România anilor ’80 au fost create şi controlate de sovietici, dar este absolut naiv să cred că sovieticii nu au vrut să exploateze în nici un fel rezistenţa. Şi asta au făcut ei. De exemplu, cu ziarul clandestin din 1989, cu Băcanu şi cu echipa aceasta care a vrut să facă un ziar. Ei au vrut şi s-au întâlnit să îl facă, dar imediat cum sovieticii au aflat că vor să facă ceva, au mers acolo şi au făcut legătura. Şi, pe baza acestei legături care a fost urmărită de Securitate, s-a intervenit. Aşa, ei au devenit “agenţi sovietici”. De fapt, sovieticii s-au folosit de ei ca să exploateze opoziţia împotriva lui Ceauşescu.

Preluare din: Jurnalul National

Foto Larry Watts: Cristina Nichitus Roncea