Zilele acestea, postul public de radio a făcut ascultătorilor săi o surpriză de proporţii, invitându-l la emisiunea „K-Drane” pe episcopul reformat Laszlo Tokes, pe fondul discuţiilor tot mai aprinse cu privire la autonomia … Secu-Land. Nu, nu este vorba despre ţara securiştilor ci, mai rău, despre ţara secuilor. De la microfonul acestei emisiuni de maximă audienţă, Tokes şi-a reiterat fervent teoria necesităţii absolute şi imediate a obţinerii autonomiei TERITORIALE pe criterii etnice pentru aşa-zisul „Ţinut Secuiesc” (judeţele Harghita, Covasna şi Mureş). Argumentele vădit nuanţate şi denaturate de care se servea pentru justificarea autonomiei erau: existenţa unei autonomii „istorice” în Transilvania (scaunele secuilor şi ale saşilor, ba chiar şi „autonomiile româneşti” din Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, etc.); existenţa la nivel european a autonomiilor locale; nevoia secuilor de a îşi reprezenta mai bine interesele (posibilă în viziunea lui Tokes doar prin intermediul autodeterminării); ridicarea nivelului de trai al populaţiei, prin sistemul auto-guvernării.

Demnă de admirat a fost atitudinea moderatorului care, după ce l-a lăsat pe Tokes să îşi expună liber şi netulburat viziunile profetice, a oferit şi un drept la replică, pe care l-a pus la dispoziţia ascultătorilor. Un exerciţiu de maximă transparenţă care, din păcate, nu a fost fructificat în mod eficient de către majoritatea celor care au intrat în direct şi care, în loc să combată punctual argumentele aduse de episcopul reformat, s-au mulţumit să critice la întâmplare şi să bată câmpii fără vreo ţintă anume. Ce să-i faci, meteahna dintotdeauna a românului de a vorbi mult fără să spună nimic! Astfel că, la sfârşitul emisiunii, Laszlo Tokes, deşi văzându-se aprig atacat, a rămas cu teoria intactă şi necombătută, ceea ce, din punct de vedere al logicii, n-ar putea duce decât la concluzia că teoria lui a fost valabilă şi corectă, de vreme ce nu a putut fi demontată de nimeni.

Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar aşa… Este nevoie de o separare a apelor, de o demantelare a intenţiilor ascunse ale unor argumente aparent de bun-simţ şi găsindu-se doar la prima vedere în spiritul celor mai luminate idei şi idealuri democratice. Definiţia minciunii are la bază ideea denaturării adevărului. În funcţie de gradul de denaturare, minciuna poate părea ori prea gogonată, ori atât de aproape de adevăr încât sfârşeşte prin a fi crezută. Tactica marilor falsificatori constă în a opera denaturări insesizabile, astfel încât să îşi aducă „adevărul” de partea lor. Astfel, opinia publică simpatizează cu ideile nobile expuse fără a-şi mai pune problema că savuroasa delicatesă pe care tocmai au înghiţit-o era, de fapt, o bomboană cu arsenic.

În acest sens, vă propun în cele ce urmează o abordare mai atentă şi în detaliu a argumentelor invocate de Laszlo Tokes. Nu de amorul artei, ci mai degrabă din dragoste pentru adevăr. Concluziile le veţi trage şi singuri.

I. Continuitatea unei autonomii istorice în Transilvania

Cucerirea Transilvaniei de către unguri a avut loc treptat şi prin învăluire, de-a lungul perioadei cuprinse între sfârşitul secolului al XI-a şi începutul secolului al XIII-lea. Practic, la aproape un mileniu de la formarea poporului român şi la atâtea şi atâtea secole de la întemeierea Daciei lui Burebista, care avea în componenţa ei şi teritoriile denumite mai târziu „Pannonia”. Regii unguri îi colonizează pe secui şi pe saşi pentru a îşi putea organiza şi consolida cât mai uşor poziţiile în Transilvania. Secuii au avut funcţii militare precise, şi numai în baza acestora şi ca răsplată a loialităţii lor au putut primi în schimb privilegiile unei organizări autonome. Ei au reprezentat avangarda armatei ungare de cucerire şi, apoi, s-au stabilit în zona de margine a teritoriului obţinut, la hotarul cel mai îndepărtat (Zona Carpaţilor Orientali), asigurând apărarea întregii zone din spatele lor prin păzirea trecătorilor de invaziile populaţiilor migratoare. Cu alte cuvinte, ungurii i-au folosit pe secui drept „carne de tun” ca să-şi scoată ei castanele cu mâna altora. Pentru toate acestea, le-au oferit în schimb „pomana prostului” – facilităţi de autoguvernare şi autonomie. Excelentă ilustrare a zicalei „unul pune umărul şi altul dă din gură” – în timp ce secuii îşi puneau pielea la bătaie ca să le apere ungurilor fundul, ungurii legiferau privilegii mai mult de natură teoretică şi spiritual-morală decât practică, imediată. Curat-murdar!

Cât priveşte aşa-zisele „autonomii ale românilor”, ele nu rămân decât periferice şi trecătoare. Logic, era nevoie de o măsură de „consolare” a unei populaţii majoritare care nu se poate trezi dintr-o dată ca „tolerată” la ea acasă. Aşadar, ungurii au folosit un algoritm invers: idependenţă – autonomie – subjugare. În orice caz, aceste autonomii nu apar decât în regiunile marginale, ca fărâmituri de la o plăcintă deja împărţită: Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului. Ele nu au avut decât un caracter de tranziţie, pentru a evita o asimilare imediată dar dificilă şi plină de „neplăceri”. Vorba aceea: boală lungă, moarte sigură.

Realitatea rămâne totuşi una singură: românii, deşi majoritari, au fost treptat şi pentru totdeauna excluşi din viaţa publică a Transilvaniei, care era guvernată de cele trei clase privilegiate: nobilimea ungară, fruntaşii secuilor şi fruntaşii saşilor. Se ajunge ca, în 1437, în urma unei răscoale a ţăranilor (deci, în majoritate, a românilor) să se încheie documentul „Unio Trium Nationum” (unirea celor trei naţiuni – unguri, secui, saşi – împotriva inamicului comun: „ţăranii nelegiuiţi”), document prin care românii transilvăneni ajung să fie consideraţi  „admişi” sau „toleraţi”. În 1517, este emis „Tripartitum-ul lui Ştefan Werboczi”, un cod de legi care apare imediat după o amplă răscoală ţărănească. Prin Tripartitum, se defineşte denumirea de „popor”, care îi cuprinde doar pe nobili, şi denumirea de „plebe”, atribuită nenobililor, adică ţărănimii, deci majorităţii românilor. Prin acest act, o dată în plus, românii sunt excluşi complet de la viaţa politică a Transilvaniei.

(1) Prin urmare, da, o parte marginală a românilor s-a bucurat de autonomie pentru o perioadă limitată de timp. Autonomia românilor a fost treptat îngrădită, sfârşind prin suprimarea totală. Există informaţii certe că după 1437 românii au fost definitiv îndepărtaţi din viaţa politică a Transilvaniei. (2) Singurele „autonomii” care s-au păstrat în Transilvania rămân cele ale secuilor şi saşilor, mâna dreaptă a stăpânirii ungureşti. (3) Pe de altă parte, voievodatul Transilvaniei în ansamblul său (deci nu românii în mod particular) s-a bucurat de un grad de autonomie în cadrul Regatului Ungariei, pierdut treptat după 1848 şi definitiv după 1867, când Transilvania e înglobată Ungariei, în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare.

Din toate aceste trei realităţi istorice, eludând porţiunile de adevăr incomode şi supralicitând porţiunile convenabile (ideea de „autonomie”), falsificatorul Laszlo Tokes fabrică prin mixaj strălucita idee a „autonomiei seculare în Transilvania” pe care o prezintă cu fast ca argument de necombătut pentru actualele tentative de secesiune ale secuilor. Ceea ce nu spune domnul Tokes este tocmai faptul că secuii beneficiau de autonomie DIN PARTEA REGATULUI UNGARIEI. Or, cum acest regat nu mai există, este o absurditate să pretinzi României nişte privilegii pe care le-ai avut în evul mediu din partea Ungariei şi care erau acordate tocmai pentru activitatea împotriva populaţiei româneşti.

Să mergem mai departe. Treptat, revoltele românilor (care, după spusele domnului Tokes, beneficiau de toată autonomia din lume) -fie de natură culturală, fie de natură armată- încep să se înmulţească. În fruntea mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania s-a situat episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu, cel care, în 1744, îi înaintează Mariei Tereza memoriul „Supplex Libellus”, în care cerea anularea legilor discriminatorii pentru români şi acordarea de drepturi naţionale. Apare „Şcoala Ardeleană”, curent cultural promovat de o elită intelectuală, fundamentând ideologia naţională românească mai ales în forma ei politică. Se produce Marea Răscoală Ţărănească de la 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, cuprinzând o mare parte a Transilvaniei. În 1791, reprezentanţii Şcolii Ardelene elaborează documentul „Supplex Libellus Valachorum”, prin care cer ştergerea numirilor odioase şi jignitoare de „admişi”/”toleraţi” şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor, precum şi egalizarea în drepturi a clerului şi nobilimii cu plebea (cu referire la Tripartitumul din 1517 care delimita nobilimea de ţărănime, excluzându-i astfel pe români de la viaţa politică), reprezentare politică proporţională, drepturi lingvistice, etc.

De atâta culme a „autonomiei” de care se bucurau românii „toleraţi”, cu prilejul anului 1848 izbucnesc în Ardeal două revoluţii simultane. Aceea a românilor, care vor lupta sub comanda lui Avram Iancu (pentru păstrarea autonomiei Transilvaniei şi împotriva înglobării ei totale de către Ungaria, pentru recunoaşterea naţiunii române ca naţiune de sine stătătoare, pentru acordarea drepturilor de conştiinţă identitară: introducerea limbii române ca limbă oficială, învăţământ în limba română), şi aceea a ungurilor (care respingeau acordarea drepturilor naţionale pentru români şi luptau pentru unificarea Transilvaniei cu Ungaria, deci pentru desfiinţarea autonomiei). Prin urmare, ce anume cereau românii care, în viziunea lui Laszlo Tokes, s-au scăldat de când lumea în autonomia pe care Ungaria Mare le-a oferit-o dintotdeauna? Tocmai AUTONOMIE cereau! Şi nici măcar o autonomie teritorială, cum doresc astăzi secuii, ci doar una culturală (recunoaşterea drepturilor naţionale). Nu puteau dori o autonomie teritorială, de vreme ce Transilvania era deja autonomă. Ei nu făceau decât să apere această autonomie care se dorea anihilată prin anexarea la Ungaria. Iată că tocmai ungurii au fost cei care doreau desfiinţarea „autonomiei istorice a Transilvaniei” lui Tokes, şi nicidecum românii!

După Revoluţia din 1848, în Transilvania se instituie regimul habsburgic neoabsolutist, caracterizat prin centralizare şi germanizare. De unde autonomie? De unde limbă română? Abia în perioada 1861-1866, în cadrul unui regim politic liberal, Transilvania îşi recapătă autonomia „istorică” şi românii primesc pentru prima dată (după câte secole?) recunoaşterea drepturilor lor de conştiinţă şi identitate (deci o autonomie culturală): egalitatea naţiunii române faţă de naţiunile conlocuitoare, oficializarea limbii române (alături de ungurească şi germană), înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania (avându-l în frunte pe Andrei Şaguna).

Minunea nu va dura prea mult. Din 1867 ia naştere Austro-Ungaria. Dualismul austro-ungar este un compromis dintre curtea de la Viena şi nobilimea ungurească, având ca scop salvarea fostului Imperiu Habsburgic, pe punctul de a se dezmembra. Cu această ocazie, Ungaria anexează Transilvania (deci adio „autonomie istorică”, domnule Tokes!) şi aplică legi antiromâneşti, desfiinţând total drepturile naţionale ale românilor, abia cucerite în timpul regimului liberal (deci adio autonomie culturală, domnule Tokes!).

Bineînţeles, şi sub Austro-Ungaria românii „strigau de fericirea unei autonomii istorice în Transilvania”, domnule Tokes! Iată ce strigau: Pronunciamentul de la Blaj din 1868 (în care se cerea întoarcerea la statutul de autonomie a Transilvaniei şi respectarea drepturilor naţionale ale românilor statuate sub regimul liberal anterior); Memorandumul înaintat în 1892 împăratului de la Viena (în care se denunţa anexarea Transilvaniei şi pierderea autonomiei, maghiarizarea forţată şi politicile antiromâneşti, cerându-se acordarea drepturilor naţionale pentru români). În replică, în 1894 semnatarilor Memorandumului li se oferă libertatea şi autonomia cea mai dulce din câte există: puşcăria, de unde vor fi scoşi doar cu intervenţia ulterioară a Regelui Carol I al României.

Iată, deci, în ce a constat „autonomia istorică a Transilvaniei” pe care secesionistul Laszlo Tokes o trâmbiţează pe toate gardurile şi chiar şi pe postul naţional de radio!

Putem aşadar constata că, în mod sistematic, după 1848, dar şi înainte, românii nu vor face decât să lupte pentru autonomia teritorială a Transilvaniei şi pentru autonomia culturală a comunităţilor româneşti (prin recunoaşterea drepturilor naţionale şi de conştiinţă). Putem chiar să afirmăm că Unirea Ardealului cu România, înfăptuită prin Marea Adunare Naţională consultativ-plebiscitară de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918 nu este decât reacţia extremă a românilor, după un mileniu de „autonomie istorică” şi de „autonomie culturală”. După un mileniu de călcare în picioare. Dintre Unire şi Autonomie (care practic nu mai existase de la 1867 încolo), singura soluţie de eliberare a românilor a fost Unirea cu Ţara-Mamă. Poate că, dacă Austro-Ungaria ar fi oferit românilor drepturile cerute în atâtea rânduri şi cu atâta insistenţă şi ar fi recunoscut autonomia Transilvaniei, Marea Unire de la 1918 (care a fost în primă fază o unire condiţionată, cu anumite rezerve şi condiţii – printre care şi autonomia Transilvaniei până la Unirea deplină) nu ar mai fi avut loc sau, în orice caz, dorinţa de Unire nu ar mai fi fost atât de ferventă şi unanimă. Însă, la 3 octombrie 1918, împăratul Austro-Ungariei lansează apelul intitulat „Către popoarele mele credincioase”, un apel la federalizare pentru salvarea Imperiului. Nici măcar aici, în această ultimă încercare de păstrare a ceea ce fusese la un moment dat „Ungaria Mare”, Transilvania nu se bucura de autonomia ei, nefiind republică federativă, ci rămânând în continuare parte componentă din Ungaria. Aceasta probabil că a fost picătura care a umplut paharul, dacă ar mai fi existat ceva pe lume care ar mai fi putut face să debordeze un pahar plin şi sub presiune de secole întregi! Românii răspund apelului Împăratului prin citirea în Parlamentul de la Budapesta, de către Alexandru Vaida-Voevod, a Declaraţiei de la Oradea (redactate de Vasile Goldiş) elaborate la 29 septembrie 1918 şi reprezentând, practic, o declaraţie de independenţă. De aici înainte, drumul Marii Uniri este deschis.

Iată aşadar toate argumentele la fel de istorice care contrazic şi demolează în toate punctele ei teoria „autonomiei istorice în Transilvania” fabricată de falsificatorul Laszlo Tokes. Ungaria Mare a fost, de la început şi până în ultimele ei clipe, o gigantică minciună. O minciună prin care o populaţie minoritară putea să stăpânească teritorii care nu i-au aparţinut niciodată şi să dicteze soarta diferitelor naţiuni majoritare. Normal că, atunci când te afli într-o astfel de situaţie inconfortabilă, de dominant minoritar în propriul stat, apelezi la tot felul de artificii pentru a-ţi supune populaţiile conlocuitoare şi pentru a te asigura de stabilitatea şi consolidarea propriei poziţii. Unul dintre aceste artificii este un abil joc de acordare limitată dar şi de control şi restrângere a autonomiilor, care nu rămân decât un simplu instrument efemer şi nu au niciodată un caracter real şi „istoric”!

O dată ce Ungaria Mare a dispărut de pe harta lumii şi s-a născut România Mare, prin Constituţia de la 1923 toate minorităţile din România au primit drepturi democratice, inclusiv sau mai ales secuii şi ungurii. În acest sens, minorităţile beneficiau de: egalitate în faţa legii, partide etnice, şcoală, presă, Biserică proprii. Iată cum au ştiut românii, după aproape un mileniu de călcare în picioare a drepturilor lor esenţiale de conştiinţă şi identitate naţională în Transilvania, să răspundă răului cu Binele, oferindu-le ungurilor toate facilităţile la care românii ardeleni poate nici n-ar fi îndrăznit să viseze! Cu toate acestea, ungurii s-au arătat în continuare nemulţumiţi, solicitând autonomie teritorială încă de pe atunci, din Perioada Interbelică.

II. Argumente de ordin european

La acest capitol, Laszlo Tokes denaturează sensul politicii de descentralizare şi regionalizare practicate în UE, politică ce nu face decât să contribuie la stimularea iniţiativelor locale, la accelerarea dezvoltării regionale şi la mai buna absorbţie a fondurilor şi investiţiilor, direct de la nivel local, fără angrenarea nu întotdeauna eficientă şi uneori păguboasă a mecanismelor centrale. Aceasta este o politică eminamente economică, iar nu teritorială. De asemenea, regiunile beneficiază de autonomie CULTURALĂ, pentru mai buna promovare a culorii locale şi pentru atragerea turiştilor. Nici vorbă de autonomie teritorială pe criterii etnice!

Tokes combină această realitate generală a descentralizării practicate în UE cu o altă realitate, periferică, aceea a autonomiilor teritoriale acordate de către câteva state europene unor provincii care nu le aparţin de drept, pentru a evita astfel secesiunea. Din sinteza celor două adevăruri rezultă că AUTONOMIA reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât prezentul şi viitorul Uniunii Europene, fapt cu totul neadevărat.

Dacă este să îl combatem pe înflăcăratul european de circumstanţă Laszlo Tokes, nu trebuie decât să îi replicăm cu aceleaşi arme, folosind argumente de ordin european. Direcţia actuală generală este aceea de UNIUNE şi unificare continentală, nicidecum de secesiune. Propaganda europeană ne propovăduieşte cu un idealism naiv „tendinţa naturală a popoarelor europene de a converge unele spre altele în aceeaşi mare familie, unite printr-un spaţiu şi printr-o istorie, cultură comune, cât şi prin nou-elaborate valori comune”, în timp ce jocurile politice de culise se îndreaptă în direcţia federalizării, după viziunea „Statelor Unite ale Europei”. Îmbrăţişând naţionalismul şi secesionismul, secuii nu demonstrează decât că au rămas încremeniţi într-un secol deja trecut, fără a putea să se adapteze realităţilor prezentului. Cum te poţi declara pe de o parte european şi frate cu alte 26 de popoare din, nu-i aşa, „marea familie”, câtă vreme nu poţi fraterniza cu un singur popor, cel român, umblându-ţi capul numai după autonomie teritorial-etnică şi secesiune?

Ar trebui totuşi să privim în trecut la declaraţiile mult mai incendiare ale celui care astăzi pretinde că arborează un discurs moderat, de bun-simţ, în liniile fireşti ale direcţiei europene. Oare nu urmăreşte domnul Tokes prin ideea largă, abstractă, generoasă şi pompoasă de „autonomie” mai vechile sale vise revoluţionare de „unire a întregului Ardeal cu Ungaria”? Un scop imposibil dacă îl afişezi public, dar, redus deocamdată la scara Ţinutului Secuiesc, de perspectivă în cazul realizării treptate, cu paşi mărunţi, dar siguri. Cine nu cunoaşte schema deja consacrată a tranziţiei unui teritoriu de la un stat la un altul? : autonomie – independenţă – şi, după caz,unire. Este algoritmul folosit de majoritatea statelor apărute în urma Primului Război Mondial. Este ceea ce se urmăreşte la ora actuală în Transnistria şi în Kosovo. Idei vechi, forme din ce în ce mai variate şi adaptate contextului. Nihil novi sub sole.

Însă cei care privesc mai cu atenţie aşa-numitul „Ţinut Secuiesc” pe harta administrativă actuală a României vor putea înţelege mai mult: cele trei judeţe din inima ţării corespund cu exactitate jumătăţii estice a teritoriului revendicat şi anexat de Ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin faimosul Dictat de la Viena. Admiţând posibilitatea că această enclavă secuiască din centrul României şi-ar dobândi autonomia şi, cu timpul, un soi de independenţă, vom găsi întregul Ardeal strâns ca într-un cleşte: la stânga, unguri – la dreapta, unguri. Toată zona dintre Ungaria şi enclava secuiască ar cădea sub conul unei obscure influenţe maghiare. Ar fi începutul sfârşitului. Începutul împlinirii visului profetului Tokes de prin anii ’90.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, se pune întrebarea: de ce o autonomie TERITORIALĂ pe criterii etnice? Ungurii nu sunt oprimaţi în România, nu le este subminată dezvoltarea şi înflorirea culturii, identităţii şi particularităţii lor, beneficiază de reprezentare politică şi de acordarea tuturor drepturilor de conştiinţă etnică, lingvistică, etc. (Biserică, învăţământ, presă proprii, în limba lor). Ei au parte deja de o autonomie CULTURALĂ, de care s-au bucurat şi în Perioada Interbelică. Aş putea spune chiar că sunt ajutaţi şi încurajaţi, până la o discriminare pozitivă, românii din cele trei judeţe, majoritari în ţara lor dar minoritari în plan local, ajungând să se simtă mai puţin susţinuţi decât conaţionalii lor de etnie maghiară. Atunci care ar fi motivele pentru care secuii, care trăiesc de când lumea în bună pace şi armonie cu românii, să îşi dorească o separare şi o delimitare atât de pronunţate? Pentru ce această învrăjbire şi tensionare a spiritelor, orchestrată de sus, la nivel politic, şi nejustificată prin realităţile din teritoriu? Fiindcă ştiut este că recurgerea la mişcări etno-politice de separare şi autonomie, în condiţii naturale, nu se produce decât pe fundalul unui climat injust şi de netolerat preexistent, pe fondul unei stări de tensiune şi nemulţumire generalizate. Or, aceste premize lipsesc cu desăvârşire şi se vede de la o poştă că întregul fenomen este artificial coordonat şi amplificat. Într-o Europă în care se tinde la eliminarea oricăror frontiere şi la o coeziune inter-naţională şi inter-etnică din ce în ce mai puternică, se trezeşte cineva, înarmat până-n dinţi cu argumente pretins europene, să sape noi tranşee ale separării între etnii! Este de-a dreptul aberant, imoral şi anacronic!

III. Nevoia secuilor de a îşi reprezenta interesele

Episcopul Laszlo Tokes susţine că o bună reprezentare şi apărare a intereselor populaţiei majoritare din cele trei judeţe depinde neapărat de autodeterminarea şi autoguvernarea pe criterii etnice. Cu alte cuvinte, autonomia este condiţia sine qua non pentru ca această populaţie să fie bine reprezentată. De fapt, nu face altceva decât să denatureze din nou adevărul, de data aceasta într-o manieră de-a dreptul grosolană. El asociază o idee justă şi de necombătut (aceea a democraţiei, a dreptului poporului de a guverna în interesul său) ideilor sale necinstite şi lipsite de bună-credinţă.

Interesele secuilor şi ale ungurilor au fost constant apărate, ele găsindu-şi întotdeauna reprezentare şi apărare atât în plan local, cât şi central, prin mecanismele democratice româneşti. În primul rând, Constituţia României şi toate partidele politice de după 1989 care au vegheat la implementarea şi aplicarea prevederilor ei au garantat respectarea tuturor drepturilor minorităţilor, înflorirea şi păstrarea specificului etnic, culorii locale şi identităţii acestora, participarea activă a minorităţilor în sistemul politic şi la luarea deciziilor, implicarea democratică şi iniţiativele constructive. În al doilea rând şi în mod particular, UDMR (care nici măcar nu este un partid politic, având statut de organizaţie neguvernamentală, dar participând la guvernare fără probleme, deşi la limita constituţionalităţii) a participat întotdeauna la guvernare (pe plan local şi central), aflându-se întotdeauna la putere din 1989 încoace, indiferent de schimbările politice şi alternanţa la putere a celorlalte formaţiuni. Astfel, o dată în plus, interesele ungurilor au fost întotdeauna plenar apărate şi reprezentate cum se cuvine, fără a fi nevoie pentru asta de autonomie teritorială.

IV. Ridicarea nivelului de trai al populaţiei

Pentru a nu crede lumea că adepţii autonomiei sunt doar nişte naţionalişti şi joacă numai cartea revizionismului, dintr-o dată lupul a îmbrăcat haina inofensivă a preocupărilor cu caracter profund social. Se inoculează ideea că o guvernare locală ar putea mai bine contribui la valorificarea şi gospodărirea fondurilor şi la luarea de iniţiative în folosul comunităţii. Aceste probleme corect întemeiate nu şi-ar găsi rezolvare decât prin autonomia, repet, TERITORIALĂ. Lucru cu totul fals şi exagerat peste măsură. Prin politica europeană a descentralizării şi a sporirii puterii în plan local, aplicată şi de ţara noastră, ridicarea nivelului de trai al populaţiilor locale se va produce în toate regiunile României, inclusiv în cele trei judeţe, fără a fi nevoie de autonomii TERITORIALE, aici fiind vorba în principal de pârghii economice şi administrative.

În concluzie, ne putem lesne da seama de fragilitatea unor idei prezentate ca argumente absolute în favoarea autonomiei teritoriale. Drepturile de conştiinţă şi autonomia culturală a minorităţilor au fost şi sunt respectate şi apărate. Când însă vine vorba de împărţiri teritoriale pe criterii etnice, nu putem constata decât exagerare, distorsionare a adevărului, amplificare artificială, tensionare, învrăjbire şi rele intenţii. România este un stat democratic şi oferă drepturi egale tuturor cetăţenilor săi. Deşi unii se doresc „mai egali” decât restul lumii. Să nu uităm totuşi că ţara noastră este şi va rămâne un stat naţional UNITAR !

Vlad Pârău Blog