Comemorare
Potrivit datelor oficiale, bunicul meu, avocatul şi omul politic liberal Radu Portocală, a murit în închisoarea de la Sighet pe data de 13 aprilie 1952. Organizaţia Femeilor Liberale din Brăila a ţinut să comemoreze această dispariţie, organizînd ieri, în prezenţa dlui Mircea Ionescu-Quintus, preşedintele de onoare al PNL, o reuniune In memoriam Radu Portocală, reuniune găzduită de teatrul brăilean “Maria Filotti”.
Transcriu mai jos textul mesajului pe care, la cererea organizatorilor, l-am transmis participanţilor la această comemorare.
Îngăduiţi-mi să încep prin a mulţumi Doamnei Mariana Jipa, organizaţiei brăilene a Partidului Naţional Liberal, tuturor celor care au contribuit la transpunerea în fapt a proiectului acestei comemorări. Orice licărire a aducerii aminte e un prilej de satisfacţie, chiar atunci cînd memoria este, în fapt, o rană. Cred cu tărie că fiinţa fiecăruia dintre noi, fragment al întregului care este societatea, e alcătuiră în cea mai mare măsură din memorie. Şi, dacă e indispensabil să evocăm lucrurile bune, normale ale trecutului, e cît se poate de periculos să închidem ochii asupra celor care au fost rele şi anormale, pentru că astfem permitem răului şi anormalului să se întoarcă şi să ne cotropească din nou.
Vă mărturisesc că n-am fost la Brăila decît o dată, pentru o singură zi, acum 35 de ani. Dar vă asigur că am trăit întotdeauna cu numele Brăila în auz, iar amintirile pe care atîţi brăileni mi le împărtăşeau au sfîrşit prin a deveni propriile mele amintiri.
Nu mi-am cunoscut bunicul, cel a cărui moarte aţi hotărît să o comemoraţi astăzi. Fusese arestat cu un an înainte de venirea mea pe lume. Dar am înţeles repede de la bunica mea şi de la tatăl meu că, pentru el, Brăila, oraşul în care s-a născut şi a crescut, oraşul pe care l-a condus ca primar şi pe care l-a reprezentat ca parlamentar, era un loc sacru, un loc care merita orice efort şi orice sacrificiu. Nu ştiu dacă mai întîlnim în zilele noastre astfel de profunde fidelităţi, pe care le-am descoperit, de altfel, la cei mai mulţi dintre brăilenii întîlniţi de-a lungul vremii. Îmi închipui că oraşul Dumneavoastră − şi, dacă-mi permiteţi, oraşul nostru − este purtătorul unei magii afective pe care alte oraşe ar putea să i-o invidieze.
Mi s-a povestit mult despre Brăila fericită şi prosperă a anilor dintre cele două războaie, care ştia să nu-i lase de-o parte pe cei aflaţi în nevoie. Înfăptuirile sociale ale bunicului meu în timpul mandatului său de primar (1922-1925) au stîrnit două reacţii paradoxale. Pe de o parte, conducerea partidului a început să-l bănuiască de înclinaţii socialiste şi, pe de altă parte, ilustrul Panait Istrati − comunistul al cărui crez s-a transformat în tragedie − a primit să fie emisarul muncitorilor din port pentru a-i transmite recunoştinţa acestora. Prima lor întîlnire a fost punctul de plecare al unei prietenii între demnitarul de dreapta şi scriitorul de stînga, uniţi în credinţa că societatea nu trebuie să facă pe nimeni să sufere.
În ce-i priveşte pe comunişti − şi chiar pe socialişti, în mare măsură −, acest principiu n-a depăşit niciodată limitele sloganului. Pentru liberali, însă, el n-a fost şi nu trebuie să devină niciodată o vorbă goală. Chiar dacă propaganda adversă susţine altceva, liberalismul este o politică a oamenilor, pentru oameni. Cel pe care îl înlănţuiesc grijile şi îl apasă nevoile nu poate fi liber. Misiunea de a-l uşura pe om de aceste poveri, de a-l elibera pentru a-i permite să trăiască mulţumit, ne revine nouă, liberalilor. Este ceea ce a înţeles bunicul meu şi ceea ce a încercat să facă în măsura în care i-a fost îngăduit de durata mandatelor pe care le-a obţinut.
Pînă la desfiinţarea sa de către regimul comunist, Partidul Naţional Liberal s-a străduit să îndrepte o gravă lipsă a societăţii româneşti: fragilitatea şi slaba reprezentativitate a clasei de mijloc, element esenţial al oricărei naţiuni. După 1990 şi după revenirea lor în legalitate, liberalii s-au străduit să reia acest proiect, dar în condiţii nesfîrşit mai grele, căci cele patru decenii şi jumătate de dictatură au reuşit să destrame ţesutul social şi să aşeze între oameni înspăimîntătoarea stavilă a neîncrederii. Înainte de război, adolescenţii, tinerii care vroiau “să se ridice”, cum se spunea pe atunci, primeau ajutorul preoţilor şi învăţătorilor de ţară, al micilor burghezi din oraşele de provincie şi, de cele mai multe ori, îşi atingeau scopul. Parcurgînd acest drum anevoios, ei întîlneau oameni care, servindu-le drept modele intelectuale şi sociale, îi ajutau să treacă pragurile dintre o clasă şi alta. În România de după comunism, generozitatea faţă de tineri a dispărut, după cum au dispărut şi modelele sociale. De la cine mai poate învăţa azi, pe cine mai poate imita tînărul venit de la ţară cu ambiţia de “a se ridica”. Este, cred, o sarcină esenţială a liberalilor de a face să renască vechile sisteme de solidaritate, modelele sociale, în profitul tinerilor defavorizaţi.
Sînt lucruri, desigur, la care bunicul meu s-a gîndit, acum aproape 90 de ani, cînd s-a ocupat de repararea şi înzestrarea şcolilor, cînd a creat burse pentru tinerii brăileni care vroiau să facă studii universitare, dar şi cînd a construit locuinţe ieftine pentru muncitorii din port. Sînt lucruri la care s-a gîndit, între 1939 şi 1940, cînd a redactat Codul funcţionarilor publici, al cărui caracter democratic era excepţional pentru acea epocă. Sînt, în sfîrşit, lucruri la care s-a gîndit cînd, în anii ’40, ca preşedinte al Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa, a creat o sumă de facilităţi pentru muncitorii reşiţeni şi familiile lor. Toate acestea nu erau expresia unei alunecări spre socialism, ci a unui crez profund liberal.
Acum foarte mulţi ani, pe vremea cînd eram adolescent, am cunoscut prin intermediul altui brăilean, regizorul Mihai Berechet, o serie de mari nume ale teatrului românesc de altădată: Aura Buzescu, Aurel Storin, Grigore Vasiliu-Birlic, Mihai Fotino tatăl… Şi de la toţi am auzit fraza: “Am jucat la Brăila, în teatrul bunicului dumitale.” Ei se gîndeau la teatrul în care v-aţi reunit astăzi. Desigur, acest lăcaş prestigios nu era al bunicului meu şi nici nu era realizarea sa, dar străduinţa pe care şi-o dădea pentru buna lui funcţionare le lăsase, peste decenii, această amintire. În schimb, Palatul Lyra, redeschis în septembrie 2010, este opera bunicului meu. Îi sînt profund recunoscător Domnului Doctor Nicu Teodorescu, prin ale cărui eforturi şi a cărui tenacitate a fost readus la viaţă acest templu brăilean al muzicii. Aici, poate, aveau loc “Conferinţele Analelor”, pe care bunicul meu le-a iniţiat în timpul mandatului său de primar şi la care au participat cele mai mari personalităţi ale României de atunci.
Mi s-a povestit că, de cîte ori era atacat cu violenţă de cineva, bunicul meu se întreba: “Oare ce bine i-am făcut ca să-mi vrea acum atîta rău?” Binele pe care l-a făcut ca avocat, ca om politic, ca preşedinte al mai multor instituţii bancare şi industriale, a fost răsplătit cu răul suprem. După o primă detenţie de nouă luni, între 1948 şi 1949, la închisoarea Văcăreşti, a fost arestat a doua oară în noaptea de 5 spre 6 mai 1950 − celebra “noapte a demnitarilor”. Dus la închisoarea de la Sighet împreună cu o parte importantă a celor care alcătuiseră elita românească, a fost supus regimului de exterminare rezervat tuturor deţinuţilor din acel loc al ororii. În primăvara lui 1952, surprins de gardieni pe cînd încerca să se uite pe fereastră, a fost dus în celula de pedeapsă numită “neagra”, unde a fost bătut pînă la moarte.
Astfel a fost frînt un destin pus în serviciul României şi al Brăilei, un destin aşezat sub semnul crezului liberal. În acelaşi timp, o familie întreagă, cea în care abia mă născusem, devenită “indezirabilă”, era condamnată la ostracizare.
Au trecut de atunci 59 de ani. V-aţi reunit astăzi pentru a comemora acel sfîrşit tragic, înjositor, nemeritat. Dar şi pentru a celebra viaţa unui om, a unui brăilean, a unui liberal, care a înţeles, potrivit unei expresii pe care vremurile noastre au uitat-o, să fie “un mare servitor al Statului”. Peste depărtări, gîndul meu şi sufletul meu sînt aici, la Brăila, cu Dumneavoastră.
Paris, 5 aprilie 2011
