Continuam publicarea dialogului dintre filosoful Constantin Barbu, discipolul lui Noica, si Cosmin Cretu, cuprins de jurnalistul oltean in cel de-al doilea volum din seria grava Pamfletul Negru. Dupa prima parte, publicata de Ziaristi Online sub titlul  Plagiatele mici ale lui Plesu, Patapievici si Liiceanu (I). Constantin Barbu, discipolul lui Noica, isi pune fostii colegi de la Paltinis la o “autopsie vie” , filosoful craiovean (foto sus cu o scrisoare de la Cioran) s-a ocupat de “disidentii lui Gogu” si comsomolistii-moralisti. Dupa prezentarea Falsficaţionistului Manolescu si a colegul lui Magureanu, Liiceanu, si pubicarea unei scrisoari inedite a lui Constantin Noica, in episodul urmator este expusa reteaua anti-Eminescu.

Există un destin tragic al poporului român legat de falsele elite? Mă gândesc, în primul rând, la tulburătorul caz al lui Mihai Eminescu, ucis. Admiţând că moartea lui Eminescu ar fi doar controversată (deşi e fară de tagadă, vezi în Codul Invers) de ce, de ce nimeni, dar nimeni dintre puternicii filosofiei, politicii, justiţiei nu vrea redeschiderea cazului?

Cazul morţii lui Eminescu se va redeschide. Chiar dacă ar fi toţi împotrivă. Trebuie să se ia probe de ADN din os (care să se depună într-o Bancă de genii), probe pentru a controla mercurul din os. O dată crima stabilită nu ne mai rămâne decât să-i punem oasele într-un sicriu de argint, iar numele lui într-un calendar de sfinţi martiri. Totul se va face cu necesitate, mai ales că eu sunt încă în viaţă şi mai sunt şi foarte modest…

Explică: ai riscat (şi acum, la cât te cunosc, sunt sigur că ai fi dispus la orice sacrificiu) pentru a găsi banii necesari Proiectul Naţional Mihai Eminescu. Eşti „controversat”. Ei, care au primit şi mâncat multe milioane de euro, sunt onorabili.

Poate sunt onorabilii lui Caragiale.

În urma sacrificiului meu (pe care nu vreau să-l recunoască nimeni), în urma tipăririi a 19 manuscrise Eminescu, a editării altor 50-70 de volume de eminescologie, Academia Română a tipărit aproape toate manuscrisele în facsimil color într-o ediţie incomparabilă tehnic (care, din nefericire, a distrus peste 30 de volume prin erori de impozare). Îţi aminteşti când am publicat Apărarea lui Eminescu? Se spune că la Tribunalul Judeţean Dolj s-au întrerupt procesele fiindcă au plecat câţiva judecători să cumpere ziarul „Ora” unde publicasem Apărarea. Ce-ar fi să le reamintim detractorilor lui Eminescu că nu ştiu carte. Uite textul:

Apărarea lui Eminescu

Şi admitem că Dumnezeu a murit şi că totul este permis. Dacă Dumnezeu a murit, este permis ca deşertul să crească fără margini, nu numai în deşertul mai mare, nu numai în cultura lumii, ci şi în cultura românească. Dacă totul este permis, de ce să nu-şi permită oricine să spună despre Eminescu orice? O revistă din Bucureşti (Dilema, nr. 265/ 1998) schiţează încă un scurt capitol dintr-o mai mare încercare de despărţire de Eminescu.

Ce să însemne a te despărţi de cineva? A te despărţi de cineva înseamnă că ai împărtăşit ceva cu cineva, şi acum te desparţi; des-părţire îmi aduce aminte de o negare a părţii, care în greceşte se spune “meros”, cuvînt care este din aceeaşi familie cu “moira”. Cine să fi avut oare parte de a gusta din destinul lui Eminescu?

Dacă ne vom exprima mai pe înţelesul lui nu-ştiu-cine (zigu ornea, de exemplu), ca să te desparţi de Eminescu trebuie să-l citeşti, să-l ştii, să-l înţelegi, să-l iubeşti. Nu vreau să complic mintea nimănui, nici să-l chinuiesc cu vreo profundă Românie, vreau doar să-i explic că a şti înseamnă a avea conştiinţă, a înţelege înseamnă a traversa universul fără să-l distrugi, a iubi înseamnă a co-naşte, a co-exista cu cel iubit. Nu spunea un mistic mare că trebuie să iubeşti lucrurile pînă cînd lucrurile încep să te iubească pe tine?

Despărţirea de Eminescu

Întrebarea privind despărţirea de Eminescu îi aparţine lui Nicolae Manolescu.

1. Nicolae Manolescu are dreptate să pună întrebarea despărţirii de Eminescu pentru că un mare intelectual care s-a aventurat să scrie Istoria Critică a Literaturii Române ştie să gîndească; Eminescu este, desigur, ca un megachiliocosm în care există lumi vii, lumi geniale, lumi moarte, lumi distruse, lumi de distrus, dar şi lumi indestructibile. Aşa cred că putem vorbi despre o despărţire de Eminescu. Trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l înţelegem, altfel nu ne putem despărţi pentru că nu avem de cine. Cum să te desparţi de o femeie frumoasă, precum Claudia Schiffer, dacă n-ai cunoscut-o?

A-l cunoaşte pe Eminescu e o artă grea, îţi trebuie ani de studiu, de putere de co-gîndire. Aştept ca Nicolae Manolescu să-l iubească pe Eminescu pentru a putea să se despartă de Eminescu.

2. Nicolae Manolescu scrie: “C. Noica a văzut în Caietele tînărului studios o operă capitală a culturii române şi s-a bătut pentru editarea lor. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le maculatoare. Importanţa lor e auxiliară, biografică şi exegetică, dar atît.”

a) Cred că Marin Sorescu spunea despre Caietele Princepelui de  Eugen Barbu că sînt maculatoare, nu despre manuscrisele lui Eminescu. Cred că pe Nicolae Manolescu îl înşeală memoria. Caietele lui Eminescu nu sînt maculatoare. Eu le-am văzut pe toate, la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, şi, repet, nu sînt maculatoare. Nu cred că Manuscrisele lui Eminescu nu trebuie publicate, integral, în facsimil; valoarea lor nu ţine de atribute precum “auxiliară”, “biografică”, “exegetică”.

b) Sînt de acord că este o inutilitate a-l numi pe Eminescu poet naţional (deşi cuvîntul “naţional” provine din gna -, care înseamnă ceea ce puţini ştim că înseamnă).

Zigu Ornea – eminescolog de ocazie?

Zigu Ornea scrie. Cînd scrie, z.o. crede că gîndeşte.

Probă: “Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, deşi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o acţiune concertată pentru a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – şi…” Trebuie să-i spun lui z.o. că, şi dacă era de acord, Eminescu rămînea pe acelaşi soclu.

Ce să concertezi cu Liviu Rusu? Cum pot face ei un concert în urma căruia Eminescu să nu mai fie cel dintîi şi veselii iconoclaşti să nu fie trataţi? Această frază a lui z.o. este stupefiantă; nu numai pentru lipsa de logică (vezi cuvîntul “deşi”); ci şi pentru marea evreitate intelectuală, care se înşeală crezînd că z.o. poate fi intelectual. Să nu fi citit z.o. nimic din Eminescu (în afară de articolele politice “antisemite”, care erau doar contra unor indivizi evrei, nu împotriva evreităţii, geniale ca şi buddhaitatea, grecitatea, germa-nitatea, românitatea, eminescianitatea, etc-itatea)? Vreau să fiu bine înţeles: Eminescu este cel care a scris că Luceafărul este o Caballa Lucis (eu ştiu bine Caballa şi pentru a înţelege ce este cu lumina Caballei, am citit cîteva cărţi fundamentale despre mistica evreiască, mistică pe care o ştiu un pic mai bine decît z.o.); cine a scris Sărmanul Dionis şi ce este maestrul Ruben?; Moş Iosif ne aminteşte de ceva?

Întrebare: Este Eminescu antisemit în Luceafărul şi Sărmanul Dionis? Sigur, nu.

Z.o., ganeful, scrie: Eminescu “s-a ridicat şi împotriva evreilor, refuzînd, în 1878, în articole incendiare, posibilitatea împămîntenirii lor”. Trebuie cercetat contextul românesc şi european al deceniului VIII în care scria Eminescu.

Tot z.o., “fost” plagiator,  scrie: “în anii optzeci Constantin Noica a formulat definiţia aberantă despre Eminescu: «omul deplin al culturii româneşti» contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri”.

a) z.o. trebuie să ştie că formula, aproximativ, îi aparţine lui Nicolae Iorga.

b) Toţi trebuie să ştim că despre Isus Christos s-a spus că este un om deplin. Să nu fi citit z.o. Biblia în greacă veche?

c) Trebuie să ştim, cel puţin cîţiva dintre noi, că Apocalipsa a fost scrisă după ce barbarii de geto-daci îi obligaseră, o zi-două, să plătească tribut pe Romani. Lucrul acesta se petrecea pe vremea împăratului Domiţian. Are vreo legătură z.o. cu împăratul Domiţian? Evident că n-are nici o legătură. Tot astfel, un mare cunoscător al filosofiilor Indiei, Heinrich Zimmer, spune undeva că nişte sciţi au ajuns regi ai Indiei.

d) Vreau să fiu din nou foarte clar: eu iubesc evreitatea precum eminescianitatea şi îi doresc lui z.o. să iubească tot aşa.

e) Aş vrea să-i atrag atenţia colegial lui z.o. că în greaca veche “psihea” se scrie cu totul şi cu totul altfel. Atunci cînd z.o. scrie că: “Nu spune asta multe despre psihea României profunde”, el nu ştie ce scrie, iar eu nu înţeleg ce este cu sufletul României profunde… Fără ortografie, fără cultură, z.o. nici nu ştii de ce scrie mult: o fi harnic sau o fi surmenat? L-am numit  zigu  şi  ornea, ca să nu-l numesc altfel, vorba lui Cioran…

Eminescu văzut de departe de “Nimeni”

1. “Nu sînt un fan al poeziei lui Mihai Eminescu”.

2. “Poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece”.

3. “Şi proza lui Mihai Eminescu mă lasă rece”.

4. “Nu am nici o afinitate cu poezia lui Mihai Eminescu. Îi pot recunoaşte meritul de a fi fost un mai mult decît onorabil poet de secol XIX”.

5. “Părţile epice ale poemelor arată la fel de sec ca o carte de telefon versificată”.

Scriitorul se numeşte Răzvan Rădulescu şi publică în aceeaşi “Dilemă” (nr. 265/1998) un articol intitulat “Eminescu văzut de departe”. Nu pot să-l întreb pe Răzvan Rădulescu decît două lucruri:

a) De ce nu ştie cum se scrie cimitirul (Bellu)?

b) De cînd se tratează sifilisul “prin inhalaţii de aer sărat”?

Dragă Răzvan Rădulescu, te-am onorat destul.

O caricatură postmodernă a lui Eminescu

Mircea Cărtărescu, după ce a scris o carte flatulentă despre Eminescu, s-a supărat şi a executat o caricatură alcătuită din citate cvasitembele.

A mai şi plagiat din Gilbert Durand (pe care nu-l ţinea minte mirositorul Paraschivescu).

Andrei Pleşu n-a fost niciodată la Păltiniş

În 6 decembrie 1987, s-a întîmplat ca sicriul lui Constantin Noica să fie scos din schit de patru inşi, pare-mi-se: Mihai Şora, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Constantin Barbu. Domnule Andrei Pleşu, s-a întîmplat să-l purtăm pe umeri pe Domnul Constantin Noica.

Nu vreau să spun nimic altceva decît ceea ce voi spune: Domnul Constantin Noica, pentru mine, şi cred că şi pentru dumneavoastră, n-a păţit ceea ce a păţit Dumnezeu. Pentru mine Constantin Noica n-a murit. Pot spune, greşind oricît, că mie îmi este mai prieten Platon decît adevărul. Cu Platon te mai întîlneşti din cînd în cînd, dar cu adevărul niciodată. Ce-o fi adevărul dacă nu o alergare divină?

Există o mare dramă să nu poţi trece de la discipol la maestru. Iar dacă vrei să fi discipolul unui maestru, trebuie să-l iubeşti pe maestru cu drum cu tot.

Aveaţi 35 de ani şi Noica vă dădea încă bibliografie, ca şi mie, deşi nu toţi confundam pe Grigorie de Nazianz cu Grigorie de Nyssa; şi ştiu, din aceeaşi carte ca şi dumneavoastră, în cîte feluri se spune în sanscrită “maestru”…

A trecut vremea şi încă nu ştim ce înseamnă cei săraci cu duhul.

Cum să intre România în Europa (din care nu cred că a ieşit vreodată) cînd Eminescu, “acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos”, a tradus din Kant doar un sfert din Critica raţiunii pure, cînd Eminescu a scris Memento mori, cînd Eminescu a scris înainte de Nietzsche (lucru fără importanţă), cum şi de ce să intre România în Europa cînd spiritul ei cel mai mare, totuşi, nu era decît un sifilitic care mergea la mare (dacă e să ne luăm după Dilema Dumneavoastră)?

Să fi întrevăzut Eminescu biata lui posteritate atunci cînd a scris: “Dumnezeu, la adiţiunea lumii, a greşit – eu sunt … un punct în cartea destinului, care nu trebuia să fi fost”?

Ce gîndea Constantin Noica despre Caietele lui Eminescu?

Constantin Noica dorea publicarea Caietelor din mai multe motive:

a) Eminescu este Eminescu; germanii au publicat Caietele lui Goethe; englezii nu au decît cîteva file ce s-au păstrat din Shakespeare.

b) dacă în nu ştiu ce război, o nefericită întîmplare distruge aşezămîntul Academiei în care se află Caietele? (au existat în BCU – Bucureşti nişte scrisori ale lui Eminescu – şi ele au ars cumva la Revoluţie?)

c) orice tînăr intelectual român trebuie să aibă sub ochi experienţa aparte a lui Eminescu.

Noica însuşi scrie:

“Orice cărturar şi mai ales orice tînăr va trebui să aibă sub ochi editate întocmai, fascimilat, caietele lui Eminescu. E vorba de 44 manuscrise, păstrate cu grijă la Academie, din 1902, de cînd au fost donate de Titu Maiorescu. Din aceste caiete s-au scos aproape toate ineditele lui Eminescu, în versuri şi proză, asupra lor a lucrat
G. Călinescu, pe baza lor şi-a făcut excelenta sa ediţie Perpessicius… Dar în caiete se găseşte nu numai întreaga operă eminesciană, în versuri şi proză, ci apar gînduri, proiecte, străfulgerări – alături de note de curs de la Viena şi Berlin, însemnări de lectură şi notaţii personale – care dau imaginea extraordinarei deschideri către cultură a lui Eminescu.

Orice cărturar şi mai ales orice tînăr ar trebui să aibă sub ochi aceste caiete, care arată toată bogăţia ce se află în laboratorul unui geniu”.

De asemenea, Noica a îndemnat la o despărţire de Eminescu, el ştiind bine ce înseamnă o despărţire. Cine altul scrisese Despărţirea de Goethe?

Noica scrie:

“Ar fi bine să apară un tînăr care să cuteze a spune – cu dovezi – că traducerea din Critica raţiunii pure întreprinsă de Eminescu între 20 – 24 ani este proastă; că intuiţiile şi orizonturile deschise de el în materie de istorie, economie, filosofia culturii şi filosofia pură şi simplă, sînt banale; că viziunea lui Eminescu despre om e sumară; că aventura filologică în cuvîntul românesc şi în cuvintele limbii germane, perfect ştiută, sau ale altor limbi, imperfect ştiute, este naivă şi zadarnică, întocmai caietelor sale de rime; sau că rîvna pentru toate domeniile culturii, începînd sau sfîrşind cu ştiinţele exacte şi cu delirul lor mate-matizant, reprezintă o puerilă încercare de diletant.

Ar fi bine să apară un tînăr cu atîta tărie, cuprindere şi creativitate în el”.

Dar cine a citit Kritik der reinen Vernunft şi Lecturi kantiene punînd faţă în faţă pe Kant şi Eminescu? Dacă le-ar fi aşezat cineva faţă în faţă ar fi văzut că şi Kant şi Eminescu fac aceeaşi greşeală de greacă veche. Dacă ar fi citit orice ediţie din Lecturi kantiene ar fi văzut că toate au multe greşeli şi nici una nu descifrează toate însemnările marginale ale lui Eminescu.

Dau doar un exemplu: “Dieser Kräften, Paral[el]ogramm der G[enerationis] Ae[quivocae], systematische Construction aus dem Zusammenfluss und vorhandenen Begriffe, ohne eine Idee, ist die Charakteristik der meisten Systeme, der gemeinsame Augenpunkt jäwohl sowie zu Begriff, zertritt gewöhnlich die Idee, die atomistische Seele Z.’s z[um] B[eispiel] (n[ach] Herbart), Hegel wohl such”.

Este însemnarea lui Eminescu din Ms. 2258, fila 31r.

Ce poţi să spui despre traducerea lui Eminescu atunci cînd vezi că durchgängig este echivalat în opt feluri diferite (general, pertransspectiv, pertraversant, inesceptant, în genere, fără excepţie, peste tot), iar în alt caiet, 2289, Eminescu glosează pe tema lui Durchsicht (transparent, diafan, pertransspectio, străbătător)? Cine ştie Critica lui Kant ştie că durchgängig este cuvîntul ce dă seamă de depăşire…

Grea epocă Eminescu?

Elogiul suprem al lui Cioran este neştiut

În Despre incovenientul de a te fi născut, Cioran scrie fără ştirea nimănui elogiul suprem: Eminescu, Nâgârjuna, Chandrakîrti, Çantideva se află împreună: “Je ne m’arrête pas davantage devant celle du poète qui, vivant, ne songea qu’à sa dissolution finale. D’autres noms me poursuivent, des noms d’ailleurs, liés à une vision bien faite pour expulser de l’espirit toutes les obssesions, même les funèbres. Nâgârjuna, Chandrakirti, Çantideva -, pourfendeurs non pareils, dialecticiens travaillés par l’obsession du salut, acrobates et apôtres de la Vacuité…, pour qui, sages entre les sages, l’Univers n’était qu’un mot…”

Să fi înţeles Eminescu şi Cioran ceea ce este acela Universul şi ceea ce este acela Cuvîntul? Dacă Universul nu este decît un cuvînt atunci ce este Cuvîntul? Cuvîntul este un convent, o convenţie, o înţelegere. Înţelegerea (inter-lego) este o traversare fără distrugere a Universului care (Unum-versus) este şi el o versiune salvată. Ştia Cioran ce este conventul şi ce este inconvenientul? Ştia, probabil.

Cînd Cioran îi aşază pe aceeaşi pagină pe Eminescu, Nâgârjuna, Chandrakîrti, Santideva ştie de ce. Toţi, împreună cu Cioran, “ştiu” ce este vacuitatea. Sînt spirite care au lucrat în vacuitate, care au cultivat vacuitatea, care s-au dedicat vacuităţii.

Eu, personal, am căutat să aflu ce şi de ce este stranie vacuitatea şi pot să vă mărturisesc că sînt, în fine, prost şi idiot. Pot să vă mai mărturisesc însă şi că nu este uşor să fii idiot…

Cînd Cioran întreabă: “Pînă cînd ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile României?” el întreabă şi nu aşteaptă nici un răspuns. Tot Cioran gîndeşte că “afară de Eminescu, totul este aproximativ”, că noi nu ne lăudăm cu el, că îl considerăm excepţie inexplicabilă şi trebuie să-l caricaturizăm dezgustător pentru că spiritul lui ne mustră.

Să simtă oare scriitorul român de astăzi nevoia de a-l blasfemia pe Eminescu?

Ce a vrut să spună Noica atunci cînd ne-a anunţat că: “Sărbătoarea eminesciană nu a cuprins toată obştea românească, pentru că sînt încă foarte puţini cei ce ştiu de ea”?

Ce a vrut să spună Cioran atunci cînd a întrebat: “Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos?”

Eminescu a gîndit cu totul altfel şi a fost cu totul altfel

Eminescu a gîndit cu totul altfel şi a fost cu totul altfel.

Eminescu aproape că şi-a cerut iertare că a existat pe lumea aceasta.

Care dintre noi ar mai putea zice că: “Dumnezeu, la adiţiunea lumei a greşit – eu sunt… un punct în cartea destinului, care nu trebuia să fi fost”?

Dacă Dumnezeu a murit, dacă Totul este permis atunci este voie să ne despărţim şi de Eminescu.

Vă întreb, însă:

Cine va îndrăzni să se despartă de Eminescu?

Cine va putea să-l cuprindă pe Eminescu pentru a se putea desprinde de Eminescu?

Cine şi cum se va deprinde cu Eminescu pentru a se putea despărţi de el?

E greu, Domnilor! Vă rog, să mă credeţi pe cuvînt…

Să începem ca oamenii cuminţi: întîi să citim tot ce a scris el, apoi pe cei pe care i-a studiat sau i-a răsfoit, apoi să ne uităm un pic prin Kant, să învăţăm un pic de sanscrită, să ne gîndim de ce-i părea lumea o cifră, de ce nu e nimic şi totuşi e, de ce se opinteşte Demiurgul în van, de ce la nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură şi de ce este Archaeus singura realitate pe lume…

E greu, Domnilor! Vă rog să mă credeţi pe cuvînt…

Pînă la urmă, Archaeus rămîne singura realitate pe lume. Este drept că, pentru a rămîne pe lume, Archaeus are nevoie de hîrtie. Hîrtia se prepară din frunzele arborelui vieţii. Cum am aflat dintr-un text buddhist genial o frunză înseamnă întregul univers chiar dacă megachiliocosmosurile nu sînt decît o fulgerătură.

Atunci această şi acea frunză din care se face hîrtia lui Archaeus ce să fie?

Craiova,

2 martie 1998

(va urma)