Intre divortul columbenilor si supararea Zavorancei, ridicoli prin incercarea de a pune pe tapetul televiziunilor propriile lor inutilitati, un cuplu inedit incearca sa ia prim planul vietii mondene: nedezlipitii Plesu si Liiceanu.
Un cuplu nici pe departe atat de celebru, e drept, la fel de tenace insa, care se deosebeste de celelalte doua prin cel putin trei subtilitati: in primul rand, e vorba de nivelul intelectual, apoi e vorba despre faptul ca cei doi elitisti incearca sa atraga atentia folosind banii televiziunii publice si, in fine, ca nu atrag atentia nimanui. Cu toate acestea, daca cele doua cupluri sunt pur si simplu ridicole, cuplul elitist face parte din categoria numita a pretioaselor ridicole. Adica, pentru cei care nu au citit comedia lui Molière, ar fi vorba despre prostia cu aere “spirituale”.
Prostia e uneori splendida, dar doar atunci cand este nuda, nu cand e captusita cu pretentii supraevaluate. Este cazul semidoctilor de azi care eliberati de tirania unei culturalizari inrobitoare isi fac cultura fie citind SMS-uri, fie uitandu-se la televizor pentru a-si insusi “opinii” si a le transmite mai departe cu aerul unei maxime superioritati. “Un prost gaseste intotdeauna unul mai prost care sa-l admire”, scria Nicolas Boileau cam in aceeasi epoca in care Molière descria agresivitatea inculturii intruchipate de burghezii parveniti ai timpului sau. Cum vedeti, lucrurile nu s-au schimbat de-a lungul secolelor, chiar daca intre timp avem politicieni parveniti si versati, cu vile, tablete iPad si masini 4×4. Cum ati inteles, nu vorbesc despre cuplul Plesu-Liiceanu. Vorbeam despre semidoctii pe care ii vedem etalandu-se la televizor. Nici Plesu, nici Liiceanu nu fac parte din categoria semidoctilor, desi, la randul lor, sunt admirati de cativa prieteni si cativa semidocti cu aere de provincie. Cu toate acestea, cuplul Plesu-Liiceanu nu se da inapoi de la a lumina poporul semidoct la televizor, probabil din nevoia exihibitionista de a ne oferi din prea plinul gandirii lor si, in consecinta, de a ne demonstra cu tot dinadinsul ca sunt niste pretiosi ridicoli. Pe undeva, sunt si ei niste parveniti, chiar daca ceva mai culti.
Daca ne uitam la Plesu, cum a evoluat el de la un cercetator anonim aciuat pe la un institut de pe vremea lui Ceausescu, care prindea si el iesiri anuale pe la congrese internationale, nu putem sa ne reprimam o intrebare. Ce l-a creditat pe Plesu sa fie ingreunat cu functii cu mult peste opera lui subtire? Ministru al Culturii in anul 1990 si de Externe in 1997! Membru in CNSAS, contrar dispozitiilor legale, cu rang de inalt demnitar! Consilier prezidential al lui Basescu! Revista Dilema! Emisiuni la TVR! (*) Toate aceste dregatorii oferite unui singur om, care s-a dovedit a nu avea nicio calificare si nicio performanta palpabila. Este un soi de parvenitism si asta, nu?
Cu Liiceanu, conducatorii Romaniei s-au dovedit mai zgarciti, macar in ceea ce priveste dregatoriile inalte. El s-a multumit cu Editura Politica privatizata pe numele lui si apoi cu afacerile de acolo facute cu multi bani publici. Putem spune ca este si el un parvenit. Molière a avut geniu.
Mai departe: de ce este cuplul Plesu-Liiceanu pretios? Atunci cand cuplul apare la televiziunea publica, nu doar ca arunca ratingul in moarte clinica, dar declama cu aerul unor eruditi, cele mai crase banalitati. Un intelectual ajuns printr-o minune la televizor ca realizator, incearca sa comunice simplu cele mai profunde idei. Or, Plesu si Liiceanu, amandoi auto-intitulati “filozofi”, reusesc performanta de a comunica imbarligat cele mai plate idei. Acelasi lucru e valabil si pentru Patapievici, si el un parvenit, pe multi bani publici. Aceste pretioase sunt ridicole pentru ca nu sesizeaza penibilul in care se plaseaza, dimpotriva, ei avand aerul ca vorbele lor sunt din aur. Un aur facut din bilute de plastilina. Se incapataneaza sa creada ca platitudinile lor sunt America lui Columb. In realitate, ei sunt in postura cercetatorului sovietic despre care se spunea ca a descoperit radioul, numai ca el il descoperise sub patul conjugal!
Ei bine, atragandu-i-se atentia ca in pretiozitatea lui, Plesu s-a trezit spunand “mot-urile” sau “maladivitate” intr-o emisiune anterioara de la TVR, prietenul Liiceanu s-a lansat in niste pretiozitati mai ridicole decat comedia lui Molière. El teoretizeaza pe cat de savant, pe atat de stalcit, ca una este ca un om fara opera sa vorbeasca gresit, si alta e sa greseasca un om erudit. Ca Plesu, se intelege. Primii sunt doar prosti, Plesu e… pitoresc! Credeti ca prietenul Plesu l-a contrazis pe Liiceanu? Nici macar o clipa, dimpotriva, comentariul lui s-a rezumat din a da din cap ca un intelept, uimit de verva filozofica a patronului de la Humanitas.
Mi-a atras atentia aceasta schimonosire a intelectului gata de orice compromis, pentru ca acelasi tipar de logica contorsionata, ca la circ, a fost folosit si in trecut, lansat de acelasi cuplu elitist postdecembrist. Cata vreme actiunea de demascare a railor securisti din perioada regimului lui Ceausescu inainta, toate erau conform planului. Cand a fost dat in vileag, de altcineva decat vigilentul CNSAS, ca Paleologu, considerat de elitisti “marele boier al culturii romane”, a fost informator al Securitatii, aceiasi pretiosi ridicoli de azi au lansat ideea ca securistii de rand erau niste nenorociti, in vreme cei cu opera, precum Paleologu, nu erau decat niste securisti buni. In acceptia de azi, securisti pitoresti! Noile pretioase ridicole, ca si cele vechi, de pe vremea lui Molière, duc ceasca cu ceai la gura tinand degetul mic ridicat ca un semn de mirare.
(*) Plus: “Director-fondator” al “Institutului de Istorie a Religiilor” si rector-plagiator la “Colegiul Noua Europa”, etc, etc, etc
Sursa ilustratie: Andrei Plesu Blog
