Tratatul de la Luţk a fost încheiat la 2/13 aprilie 1711 între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei. Acest tratat a fost încheiat în vederea luptei comune împotriva Imperiului Otoman. Conform unei scrisori a ţarului adresată generalului Sementiev, întreg textul Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a fost trimis de domnul Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, ţărilor române urmau să li se retrocedeze teritoriile care au fost transformate în raiale turceşti [1] de către Poarta Otomană.
În primul articol se stipula că ţarul ia „sub oblăduire” pe domn şi întreg poporul ţării. După scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii, se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane. În continuare se arăta că Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne.
Tot în prima parte a tratatului se menţionează cauzele care au dus la izbucnirea conflictului ruso-turc şi arată că domnitorul moldovean s-a aliat cu Rusia pentru a elibera ţara de sub dominaţia Porţii. Tratatul are 17 articole care stabilesc relaţiile dintre Rusia şi Moldova. În articolul 3 se precizează că, în schimbul jurământului de credinţă al domnitorului moldovean, ţarul se angajează să nu pună domn străin în Moldova, asigurând astfel domnia ereditară a familiei Cantemireştilor. De asemenea, se prevede că toată puterea statului va fi exercitată de către domnitor, acesta având dreptul de judecată pe tot teritoriul ţării. În caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia. Totodată, se precizează clar că graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei este asigurată.
Prin acest tratat, Rusia se angaja să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman, iar Moldova se va alătura cu oastea sa Rusiei în lupta împotriva otomanilor. Garnizoanelor ruseşti li se permitea cantonamentul pe teritoriul Moldovei şi Munteniei numai pe timp de război. Sankt Petersburg-ul se obliga, de asemenea, să nu se amestece în treburile interne (nu numai pe plan politic sau legislativ, dar şi cultural-lingvistic). Moşierilor ruşi li se interzicea să achiziţioneze pământuri şi să-şi strămute aici ţăranii iobagi din regiunile interne ale Imperiului Rus. Ţările Româneşti rămâneau pe deplin suverane şi în politica lor externă.
Campania din 1711 a fost una eşuată, căci armata ţaristă a suferit o grea înfrângere la Stănileşti. Petru I a fost nevoit să capituleze în faţa turcilor, cedând unica ieşire spre Marea Neagră, cetatea Azovului şi întăriturile Taganrogului.
Conform majorităţii analizelor istorice, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste strâmtori.
Bibliografie
- SMEU, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Trei, 1997, pp. 218-219 ISBN 973-98034-6-6
Note
- ↑ Raiale: puncte de sprijin otomane în ţările vasale. Ele includeau porturile şi cetăţile cu o aşezare strategică-cheie la hotarele lor (împreună cu teritoriile adiacente). În cazul Moldovei a fost vorba de raialele Izmail, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Tatarlâcul Bugeacului şi, după campania eşuată din 1711, raiaua Hotinului.
Prezentam mai jos, in exclusivitate, copie dupa documentul original al Tratatului, la exact 300 de ani de la scrierea lui
