Într-o postare pe blogul personal, WikiLeaks – Condamnarea comunismului în viziunea Ambasadei SUA (plus câteva amintiri personale), Vladimir Tismăneanu, un portdrapel al intelighenţei româneşti, comentează momentele trăite în timpul Mesajului preşedintelui României adresat Parlamentului cu prilejul prezentării Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, la 18 decembrie 2006, şi câte ceva din ceea ce a urmat. Unele detalii interesante. Inclusiv întâlnirea cu ambasadorul american Nicholas Taubman, la puţine zile, după cum rezultă din textul inserat pe blog.
Ceea ce surprinde, după atâta vreme, este că şi acum intelectualul Vladimir Tismăneanu, autorul mai multor lucrări interesante despre comunismul est-european, se preface a nu înţelege ce s-a petrecut atunci, la 18 decembrie 2006, dar şi apoi, cu propria persoană. Fiindcă nu „condamnarea comunismului”, despre care au scris şi alţii, unii istorici, poate chiar mai credibil şi mai inspirat, a generat iritare, ci faptul că preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste a fost chiar el, Vladimir Tismăneanu, fiul unor comunişti „os”, ca sa nu le spunem stalinişti, veniţi de la Moscova, de unde plătiseră „cea mai mare cotizaţie de partid”, cum mărturisea Alexandru Bârlădeanu, într-o discuţie cu Lavinia Betea, după ce luptaseră în Spania, în timpul războiului civil, pe „baricada republicană”.
Ori, greu de acceptat a fost tocmai faptul că fiul lui Leonid şi Hermina, costumat în politolog, poate simţi româneşte, după ce în 1982, nu mai devreme, părăsise ţara pentru a ajunge pe un drum complicat, abia acum decriptat, în SUA. Copiii lui Postelnicu şi Bobu nu ar fi şi ei, de pildă, îndreptăţiţi să povestească tineretului de azi cum au fost părinţii lor patrioţi şi neînţeleşi pe vremea lui Nicolae Ceauşescu? Ne întrebăm şi noi. Nu a avut loc, din păcate, nici un proces al comunismului, cum s-a dorit, ci s-a transmis o telenovelă politico-bulevardieră, un soi de drog nostalgic, vizual şi mental, din moment ce majoritatea dintre membrii comisiei fuseseră contestaţi, fie ca nefiind istorici, fie că nu aveau o autoritate morală. Şi nu demult însuşi şeful statului, Traian Băsescu, spunea despre Nicolae Ceauşescu că dacă ar fi rămas la putere doar 10 ani era… OK.
„Momentul 18 decembrie 2006 a fost o despărţire a apelor în cultura politică a României post-totalitare. S-a văzut cât se poate de limpede cine sunt prietenii şi cine sunt duşmanii societăţii deschise”, mai spune Vladimir Tismăneanu. Aici are dreptate deplină. Am văzut şi noi din dezvăluirile cablogramelor WikiLeaks. Şi încă nu ştim totul. Subiect „extrem de drag” lui Vladimir Tismăneanu rămâne Ion Iliescu, care „s-a făcut foc şi pară şi a pornit o campanie feroce, cum numai un vechi propagandist bolşevic ştie să urzească, împotriva Comisiei Prezidenţiale şi a mea personal. M-a numit scribălău fără conştiinţă şi fără valoare, falsificator al istoriei, etc.”.
Când, în 2004, Vladimir Tismăneanu, luându-se drept Oriana Fallaci, publica „Marele şoc – Din finalul unui secol scurt”, un dialog-maraton cu Ion Iliescu, cu o Prefaţă de prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, „stigmatizatul” avea „legitimitatea unui lider în democraţie, născut din acceptarea regulilor şi procedurilor jocului democratic, inclusiv a alternanţei la putere”. Exmatriculat din caseta redacţională „22” (pentru o noapte 🙂 – nota ZO), atacat vehement în presă, între alţii şi de Tom Gallagher, Vladimir Tismăneanu va schimba definitiv macazul, făcându-se să nu-l mai înţelegem nici atunci când, poate, are dreptate.
de Mircea Canţăr / Cuvantul Libertatii
