In ce lume traim? In cea care este. In ce tara traim? In cea pe care ne-am facut-o! In tara pe care ne-am facut-o noi asa cum faci o casa. Dar o casa se ridica pe loc curat, nu pe ruine si pe gunoaie de tot felul. Asa se face o casa! Se curata pamantul , se sapa fundatia, cat mai temeinic, sa aiba casa pe ce sa stea cum trebuie si apoi se ridica cu socotelala si cu pricepere , rost cu rost, zid cu zid, pana la acoperis.
Noi insa, cand am pornit sa ridicam casa noua, n-am curatat locul, nici ruinele, nici gunoaiele, n-am curatat nimic, am trantit doar, peste vechea fundatie, una noua, amestecata cu de toate si nici ca ne-a pasat ca ea iese suie, stramba si hidoasa si ne-am mutat in ea cu gunoaie cu tot, ca erau gunoaiele noastre, nu-i asa, ale noastre, chiar daca au inceput sa se inmulteasca, ca asa e, unde e o gramada de gunoi ea creste si creste, pana se face deal si munte, chiar daca ne luau aerul si chiar daca, vai, acum, ne sufoca cu totul.
Nu mai avem loc in casa ca gunoaiele au ajuns pana in tavan. Iesim in curte ca acolo e aer. Dar curtea e plina de gunoaie. Rasar de peste tot. Nu mai ai cum sa pasesti sa ajungi macar la fantana sa bei o ulcica de apa limpede si rece si sa-ti racoresti fata la jgheab, ca te afunzi in gunoaie, te afunzi, te afunzi si , daca nu ai grija, te trag la ele, sub ele, pana te acopera, de nu mai poti vedea nici cerul, nici soarele, nici crucea de pe turla bisericii sa te mai inchini odata.
Si acolo, sub ele, te sufoci incet ,incet, ai vrea sa te ajute cineva, dar cine, ca toti ai tai sunt sub gunoaie, si, inainte sa nu mai fi, te strafulgera gandul ca totul s-a terminat inainte sa inceapa. Si in urma ta ramane casa suie si hidoasa, in care si din care nimeni nu mai intra si nimeni nu mai iese, doar miasma gunoaielor fetide.
