de Prof Ilie Badescu

În ultimul sfert de veac, au fost 10 crize economice, ne informează primitorul Premiului Nobel în economie, Joseph Stiglitz. În toate acestea, subliniază el, principalul factor care a dus la izbucnirea crizei a fost „liberalizarea pieţelor de capital” (Stiglitz, 2003, p. 162). Şi mai precizează Stiglitz: „a devenit tot mai evident (în temeiul analizei acestor crize – n.n. I.B.) că liberalizarea pieţelor de capital reprezintă un risc asumat inutil. Chiar şi atunci când ţările au bănci puternice, o piaţă bursieră matură şi alte instituţii pe care multe ţări asiatice nu le aveau, riscurile pot fi enorme” (ibidem).

Lucrul tulburător în această dezvăluire ţine de faptul că un mare economist, o minte de excepţie a lumii noastre, gândeşte, iată, de la polul opus faţă de „gânditorii metropolei”, cei care văd lumea cu „ochii metropolei”. Or, la polul opus este „periferia” sistemului mondial modern. „Ochii periferiei” văd lumea „realist” şi profetic. Periferia este o „parte a soluţiei”, metropola este o „parte a crizei”, a maladiei. Periferia ştie cum se poate vindeca lumea, dar nu e chemată la capul bolnavului, metropola stă la capul bolnavului, urmează tot felul de reţete, dar nu ştie şi nu poate să-l vindece. Este un medic neputincios. O spune atât de răspicat acelaşi mare gânditor şi medic al economiei mondiale, I. Stiglitz: „Percepţia existentă în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, percepţie pe care o împărtăşesc şi eu, este aceea că FMI a devenit el însuşi o parte a problemei în loc să fie o parte a soluţiei” (ibidem, p. 159). FMI este ochiul metropolei, se legitimează drept „medicul” ei pentru economia lumii, or, lumea afectată (de crize endemice şi convulsii ucigătoare) vede în FMI un fel de „ciumă”, cum remarcă Stiglitz: „Mai mult, în unele ţări aflate în criză, oamenii de rând, ca şi multe oficialităţi guvernamentale şi oamenii de afaceri continuă să se refere la «furtuna» economică şi socială care i-a lovit cu termenul «FMI» – ca şi cum ar spune «ciuma» sau «Marea Criză». Faptele istorice sunt datate înainte şi după «FMI», la fel cum ţările devastate de un cutremur de pământ sau de un alt cataclism natural datează evenimentele «înainte» şi «după» cutremur” (idem, p. 159).

În fapt, fenomenul în care metropola, prin „creierul” ei (FMI şi Trezoreria americană), şi-a pus toată speranţa şi toată profeţia, adică în creşterea de şapte ori, într-un interval de numai şapte ani (1990-1997), a volumului fluxului de capital privat dinspre ţările dezvoltate spre cele mai puţin dezvoltate, a fost spulberat de criza care s-a declanşat la 2 iulie 1997 şi care a împins lumea spre pragul prăpastiei. Şi, la pragul acela de timp, de la pervazul crizei eurasiatice, încă nu se zărea marea criză care va lovi ca un tsunami lumea întreagă, la doar 10 ani după prăbuşirea bahtului tailandez şi, deci, după criza din ‘97. Zona cu cea mai neaşteptată dezvoltare, Asia de Sud-Est, prin „mobilizare internă” şi prin injecţiile „capitalului străin” a fost împinsă în criză, zice Stiglitz, tocmai de „reţetarul FMI” („Dată fiind rata înaltă de economisire, ţările din Asia de Est nu aveau nevoie de capital suplimentar, şi totuşi, la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, această liberalizare le-a fost impusă şi lor” – pp. 161-162). Efectul: în 1998, deci la un an de la declanşarea crizei, „PIB a scăzut în Indonezia cu 13,1%, în Coreea cu 6,7%, în Tailanda cu 10,8%” (ibidem, p. 160), iar efectul social era devastator: băncile se închideau şi rata şomajului şi a sărăciei atinsese proporţii înspăimântătoare: a crescut de patru ori în Coreea de Sud, de trei ori în Tailanda şi de 10 ori în Indonezia. În doar un an, în Indonezia, de exemplu, „15% dintre bărbaţii care lucrau în 1997 îşi pierduseră slujba până în august 1998″ (p. 159). Cât priveşte rata sărăcirii, aceasta atinge praguri de catastrofă: în Coreea de Sud „numărul săracilor din mediul urban aproape s-a triplat, aproximativ un sfert din populaţie fiind cuprinsă de sărăcie; în Indonezia, numărul săracilor s-a dublat, în unele ţări precum Tailanda oamenii daţi afară de la serviciile pe care le avuseseră la oraş s-au întors la ţară, de unde veniseră” (p. 159).

În ţări ca România, Rusia, Iugoslavia (fostă), efectele acestor politici au fost încă mai devastatoare. Sărăcia apăsătoare din România după primii zece ani de „reforme inspirate de reţetele FMI”, cuprinsese 40% din populaţie, retromigraţia (întoarcerea în rural a celor ce şi-au pierdut slujbele ori au ieşit la pensie) atingea deja proporţii foarte mari, ceea ce înseamnă o infuzie de bătrâneţe şi de „dependenţă” în lumea rurală, accentuându-i dificultăţile şi aşa uriaşe.

Sisteme întregi, comunităţi şi instituţii „îmbătrânesc”, nu doar persoanele. Partidele şi, deci, parlamentele sunt fără de energie naţională, ceea ce este semnul bătrâneţii; singura ţară care a admis pe scena politică un partid tânăr, naţionalist, a fost Ungaria, unde un astfel de partid a dat şi un prim-ministru, în persoana lui Orban, omologul lui M. Munteanu de la noi, care nu numai că n-a fost încurajat să creeze un astfel de partid (Mişcarea pentru România, pe care o crease, pe care am încercat eu însumi s-o susţin), ba, din contră, a fost supus unei operaţii de stigmatizare continuă şi de marginalizare, ceea ce a făcut din persoana sa o mare notorietate, dar, din păcate, o popularitate redusă. Efectul propagandei dăduse roade şi osificarea instituţiilor puterii n-a mai putut fi oprită după aceea (osificare atestată de circulaţia aceloraşi figuri în cadrul segmentului elitei guvernante, pe care nimeni şi nimic nu i-a putut clinti, nici pe ei, nici ideile eronate pe care le-au promovat cu ardoare religioasă, etalând un efect straniu de împietrire a sensibilităţii şi a gândirii politice). Dezindustrializarea şi retromigraţia rurală, la care se adaugă o prăbuşire a ratei medii potenţiale a fertilităţii cu 80-90% în primii 13 ani de „reforme”, sunt celelalte faţete ale acestui deceniu de neistovit declin, pe care FMI îl anunţase ca pe un deceniu al marii speranţe şi al marelui triumf.

Evident, ca şi în alte zone ale lumii, FMI şi instituţiile europene au mutat cauzele eşecului la „localnici” şi a început o operaţie de „desfigurare” şi de culpabilizare, care atinge culminaţia în promovarea ideologiei „corupţiei structurale”, atribuită unei inducţii „etno-spirituale”, unor metehne specifice, chipurile, românilor şi balcanicilor în genere. Guvernamentalii au intrat în joc, au consimţit, în genere (cu excepţiile de rigoare) la această operaţie de culpabilizare, nesesizând „efectul pervers”, care, acum, îi atinge chiar pe ei. În realitate, „corupţia” e o glumă pe lângă marile probleme pe care le are ţara şi „capitalismul” produs de „reţetele FMI” (ale „reformei” prin privatizare şi liberalizarea pieţei capitalului), care este, în fapt, un „capitalism prădalnic”, cu o componentă „speculativă” dezastruoasă, cu diminuarea spre anihilare a oricărei „libertăţi” naţionale (de reacţie şi de intervenţie), astfel că guvernele au prezidat mai degrabă „guvernări cu ochii închişi”, adică au fost împinse într-un „handicap vizionar” (indus în mare măsură de „ochelarii” metropolei, adică de „vederile” împrumutate de la instituţii precum FMI). Procedând astfel, guvernele s-au expus unei „predicţii autodistructive”, anihilându-şi practic puterile de intervenţie reală şi temeiul adevăratei responsabilităţi. Aceste guverne nu sunt nici măcar răspunzătoare pentru ceea ce se întâmplă. Primul guvern care va îndrăzni să arunce la coş, oricât de nezgomotos ar face-o, reţetele primite de la marile instituţii „binevoitoare”, va fi şi cel dintâi guvern cu adevărat „responsabil” (adică în capacităţi reale de răspundere).

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Mar 2011 • Clipa

Vezi si Profesor Ilie Badescu despre răsturnarea axială a americanismului