Profesorul Mihai Ungheanu a murit in urma cu doi ani, pe 12 martie 2009, exact in aceeasi zi in care a murit, in 1965, si George Calinescu, cel pe care l-a aparat o viata. Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace alaturi de toti dreptii neamului romanesc! In memoriam si pentru noile generatii publicam aici un extras din lucrarea

ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE

Mihai Ungheanu

VOLUMUL V

RĂZBOIUL CULTURAL

CU GEORGE CĂLINESCU

(1944-1999)

SUMAR

INTRODUCERE

1. Profesorul de identitate culturală

2. Fenomenul G. Călinescu

3. Primele denunţuri politice: Felix Aderca Şi I. Ludo

4. Motivele alianţei cu democraţia (1944-1947)

5. Reacţia călinesciană la fanatismul politic

6. Campania de incriminare: Studenţii şi I. Vitner

7. “Morţile civile” şi consacrarea impostorilor

8. Editorul A. Toma şi “Bietul Ioanide”

9. Recurenţa demascării politice: Leonte Răutu şi N.Doreanu

10.  Fronda politică călinesciană

11.  Romantismul revoluţionar – antidot la “Bietul Ioanide”

12. Efectului dezgheţului hrusciovian (1956-1958)

13. Orizontul de aşteptare şi călinescianismul

14. Perioada frondei histrionice (1953-1965)

15. Atacul De La Dreapta (Europa Liberă, 1957)

16. De la proletcultism la noua critică

17. Conservarea instituţională a direcţiei călinesciene

18. Anticălinescianismul cercului literar sibian

19. Marxizarea lui E. Lovinescu şi inocentarea vinovaţilor (1975)

20. Strategia proletcultismului

21. Reacţia la cameleonismul dogmaticilor

22. Dilema unei reeditări sau anticălinescianismul mascat

23. Noul maniheism: sus Lovinescu, jos Călinescu

24. Războiul cultural cu G. Călinescu

25. Inventarea revizuirilor concesive: Iorgu Iordan (1981)

26. Resuscitări dogmatice

şi confiscarea lui G. Călinescu de Gh. Rădulescu (1986)

27. Dogmatismul intransigenţei: M. Niţescu (1995)

28. Reiterarea unei legende: Călinescu – A. Toma (1996)

29. Resorturile politice ale reprimării: Pavel Ţugui

30. “Colegiul invizibil” un “stat în stat” (Pavel Ţugui, 1998)

31. Diversiunea G. Călinescu şi protocronismul

CONCLUZII………………………………………………………………………………….1078

INTRODUCERE

Asupra istoriei literaturii române postbelice există, accentuându-se după 1989, două serii de reprezentări, de surse diferite, care intră în conflict. Istoricii şi criticii literari din ţară vorbesc despre opere şi personalităţi importante, care au urmat tradiţia literaturii române îmbogăţind-o. Literaţi români care au părăsit ţara în anii următori încheierii ultimului război mondial, susţin o imagine diferită: în România nu s-au produs opere literare importante, în consecinţă nu există personalităţi, cele care ar fi meritat atenţie intrând într-un compromis cu regimul politic comunist, care le anulează orice valoare. Este o viziune încremenită la realităţile pe care aceşti emigraţi le receptaseră la plecare, fără să urmărească evoluţia ulterioară a literaturii române. Din acest punct de vedere, singurele opere literare importante sunt cele produse peste hotarele ţării, în aşa-zisul “exil” şi, în plus, câteva manifestări publicistice denunţătoare, anticeauşiste, ale unor scriitori din ţară, difuzate peste hotare la posturile de radio străine. Evident, acest al doilea punct de vedere este unul politic, care rămâne inoperant în teritoriul literaturii. Câteva articole, oricât de oportune politic, nu fac o operă şi o personalitate, ci cel mult un profil de dizident de ultimă oră.

Reprezentanţii emigraţiei au alcătuit o adevărată doctrină privind rostul şi şansele scriitorului şi literaturii române sub comunism. fiind sub ocupaţie comunistă, ostilă societăţii şi tradiţiei naţionale româneşti, scriitorimea română avea după ei, datoria să “tacă”, să adopte “eroismul tăcerii”, orice altă soluţie însemnând compromisul cu puterea politică de ocupaţie. “Tăcerea” literară s-ar fi cuvenit dublată, însă, după aceeaşi optică, de gesturi de insurecţie socială şi politică, de felul celor ungureşti sau poloneze, din vremea lui Hruşciov, care să ateste refuzul ocupantului. Această optică, influenţată decisiv de mentalitatea occidentală, nu ţine seamă nici de realităţile culturale, nici de realităţile politice din Europa Centrală şi Estică intrată după război sub control total sovietic. Se uită, de altfel, complet, că aceste ţări europene, vecine Uniunii Sovietice, au fost abandonate de puterile occidentale Moscovei, liberă să dispună de ele în mod arbitrar. Singura intervenţie occidentală ulterioară a fost de natură radiofonică, preocupată de critica şi satanizarea sistemului comunist ca şi de îndemnuri la răscoală.

În timp ce presa culturală românească şi catedrele de resort urmăreau cu regularitate tipăriturile literare făcând selecţie şi scară de valori, edificând astfel o construcţie istorico-literară comentatorul extern s-a mulţumit să se ocupe rar, întâmplător, pe criterii extraliterare, de cărţi şi autori care conveneau tipului de abordare politică impus de împrejurări. O atenţie mai aplicată pentru producţia literară românească există în puţinele şi intermitentele publicaţii româneşti din Occident, dar aproape în exclusivitate este vorba de cărţile scrise de expatriaţi.

Este neîndoios astfel că viziunea “exilului” asupra literaturii române nu are o întemeiere specifică, literară, ci una parţială şi de cele mai multe ori politică. Atât timp cât România, în grelele condiţii de cenzură şi de opresiune, a dezvoltat o puternică viaţă literară şi numără personalităţi şi opere remarcabile, a accepta acest tratament ar fi o eroare.

O istorie literară preocupată de efectele interdicţiilor anilor ’50 asupra scriitorilor şi literaturii române s-a închegat treptat, începutul fiind făcut după reintegrarea lui Tudor Arghezi în viaţa literară şi a reintroducerii scrierilor şi semnăturii lui în circuitul presei şi al editurilor. Asemenea preocupări au devenit mai numeroase după 1962, an în care Iosif Chişinevschi a fost denunţat de către partid, în mod public, ca autorul unor reprimări literare grave, exemplul dat fiind Tudor Arghezi. Chiar dacă cercetarea cauzelor pentru care unii scriitori români au fost scoşi din viaţa universitară, din redacţii, din circuitul editurilor şi bibliotecilor, n-a luat proporţiile unui curent decisiv, există precedente de referinţă care au abordat totuşi frontal cazurile marilor interdicţii. Aceste precedente n-au fost urmate după 1989 de o suită amplă de lucrări care să studieze modul în care a funcţionat reprimarea literaturii române şi a scriitorilor ei, cu excepţia unor tentative izolate, care rămân, de aceea, cu atât mai interesante şi binevenite. Vechi temeri şi inhibiţii politice, intimidarea în faţa unor prestigii constituite instituţional în anii dogmatismului şi în deceniile următoare, pot fi considerate o parte a cauzelor şi motivaţiilor pentru care atât până în 1989, cât şi după dispariţia partidului unic şi a sistemului centralizat în cultură, tema reprimării culturale postbelice în România, este abordată sporadic şi fără metodă.

Rezistenţa societăţii româneşti şi a cercurilor ei literare, a personalităţilor de vârf, a fost un factor important după război şi constituie un fenomen mai masiv şi mai important decât firava dizidenţă improvizată din motive politice în ultimii doi ani ai regimului comunist din România. Fără îndoială că s-a tipărit, ca în orice literatură şi mai ales într-una politizată, multă maculatură, dar firul tradiţiei proprii n-a fost părăsit, cultivarea literaturii şi artei româneşti oferind şi operele de excepţie.

Dubla atitudine faţă de literatura română şi scriitorii ei se poate constata, ca şi în alte cazuri, în cazul lui G. Călinescu. Considerat de oratorii “exilului” un scriitor care a făcut numai compromisuri, un exemplu de cum nu trebuia să fie un scriitor român după război, el este preţuit şi prezentat de istorici şi critici literari din ţară drept un scriitor mare, o victimă a regimului care în pofida grelelor condiţii generale a reuşit să stimuleze pe mulţi către cultura şi literatura adevărată, fiind el însuşi autorul unor memorabile cărţi postbelice. Se ciocnesc două direcţii: una politizantă, de un purism fanatic şi extraliterar, şi alta care vrea să scoată la lumină ceea ce est valoros şi rezistente estetic în producţia literară postbelică.

Întorcându-ne la G. Călinescu, cel infamat de scriitori “exilaţi”, de o dimensiune neglijabilă dacă sunt comparaţi cu statura acestuia, trebuie spus că a fost ţinta permanentă a ideologilor regimului de ocupaţie, încă din 1945, campanie care a ţinut două decenii, până în 1965, anul morţii scriitorului şi a continuat şi în posteritate de pe aceleaşi poziţii detractoare, cu argumente asemănătoare. Profesorul universitar G. Călinescu a fost alungat de la catedră, istoria literară, ca şi romanele şi monografiile au suportat regimul de prohibiţie. A fost atacat în 1945, în 1948, scos în 1949 de la catedră, exilat într-o funcţie improprie felului său de a munci si de a fi, la un institut de literatură, atacat brutal din nou, in 1953, cu prilejul apariţiei romanului Bietul Ioanide şi acesta interzis, admis formal ca profesor onorific la universitatea din care fusese scos. Romanul Scrinul negru a apărut cu mari dificultăţi provocate de cenzură, care a condiţionat apariţia cerând amputări şi adăugiri. Cât a fost în viaţă, marea lui istorie literară, la care lucrase tot timpul făcând revizuiri şi rescriind unele capitole, n-a putut apare. N-a putut să apară lungă vreme nici după moarte, autorul fiind supus unor atacuri imunde din partea foştilor terorişti ideologici travestiţi în istorici literari obiectivi (1978). S-a mai inventat şi falsa dilemă menită să întârzie apariţia masivei contribuţii: dacă se cuvine să fie reeditată ediţia din 1941 sau să fie acceptată ediţia revizuită de chiar autorul ei! După moartea lui G. Călinescu opera lui a avut o mare influenţă şi mai ales cu această influenţă s-au războit ideologii marxismului. Sunt războaie culturale cu personalităţi vii ale culturii şi literaturii române, dar continuate şi în posteritate care caracterizează viaţa culturală în România postbelică şi despart apele de uscat.

Dogmatismul a fost activ în România din 1944 până în 1989, iar una din victimele lui a fost G. Călinescu, altfel zis cultura română, pe care o reprezenta în mod strălucit. O urmărire pe etape a receptării şi evaluării operei călinesciene face evidentă condiţia constrângătoare a existenţei lui G. Călinescu. În faţa acestei realităţi, versiunile purismului fanatic, de tipul Virgil Ierunca, pălesc şi se dizolvă. Intră în intransigenta atitudine şi un proces psihologic complex al desţăraţilor, care nu vor să accepte realitatea că poporul şi tradiţia lui se află în  ţara părăsită, la Dunăre si Carpaţi şi nu pe meleagurile unde s-au fixat câţiva reprezentanţi rupţi de matcă şi de posibilitatea de a se confrunta, ca autori, cu cititorii din România. În biografia lui G. Călinescu şi în posteritatea lui se reflectă întreaga dramă a culturii romane postbelice, cu toţi actorii ei, cu diversele reacţiile declanşate, cu atitudinile şi soluţiile cele mai neaşteptate uneori, dar care nu pot întuneca adevărul că valoarea operei şi a personalităţii înving opreliştile şi diversiunile. O abordare de sociologie literară, care să vadă faptul literar dincolo de evaluarea estetică, în raport cu instituţiile culturale şi cu factorii politici, este de natură să înlăture proiecţiile fanteziste în legătură cu literatura română postbelică şi cu marile ei figuri.

1. Profesorul de identitate culturală

Centenarul naşterii lui George Călinescu (19 iunie 1899‑19 iunie 1999) s-a împlinit într‑un moment în care impactul economiei de piaţă se răsfrânsese devastator asupra întregului sistem de valori al societăţii româneşti, implicit şi asupra personalităţii şi operei lui G. Călinescu. Deşi opera călinesciană a beneficiat de premii majore (1936 ‑ Marele Premiu al Academiei Române, Hamangiu, 1964 ‑ Premiul de Stat al RPR), de recunoaşterea unor instituţii (Academia) şi a unor contemporani de seama, şi mai ales ca profesor, de o audienţă excepţională de public, G. Călinescu a fost în permanenţă obiectul contestării, al criticii dizolvante, al descalificării administrative după război, al interdicţiei vecină cu “moartea civilă”. În dimensiunea şi importanţa operei se cuvin căutate temeiurile campaniilor de dislocare şi anulare a operei şi personalităţii. G. Călinescu a dăruit operei sale scrise, ca şi conduitei sale publice, oratorice şi publicistice, o trăsătură ostentativă, sfidătoare, justificată de noutatea demersului călinescian, dar niciodată aptă să îndreptăţească loviturile îndreptate împotriva autorului. Dicţionarul de istorie literară ne înfăţişează romanele lui G. Călinescu (Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru), dramaturgia lui, monografiile tipărite (Viaţa lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creangă, Opera lui Mihai Eminescu, Grigore Alexandrescu, Nicolae Filimon, Estetica basmului), teatrul său, publicistica, eseistica şi notele de călătorie, istoria literaturii ‑ mare şi mică ‑ fixându-i locul într‑o scară de valori românească, unde găsim fatalmente şi termeni de comparaţie. Dar dincolo de aceste situări tipice instrumentelor de lucru, mediocrizante prin sistemul numitorului comun, opera şi personalitatea lui G. Călinescu oferă şi alte perspective, care pot da seama de amplitudinea într‑adevăr neobişnuită a actului său creator şi care pot evidenţia explicaţii pentru dificultăţile repetate ale traiectoriei călinesciene.

România Mare era în căutarea unui nou stil de existenţă pe toate palierele vieţii romaneşti. Această necesitate era pronunţată şi decretată mai ales de literaţi şi istorici, care socoteau că totul trebuie să ia alt drum, să aleagă alte făgaşe, să aspire la o altă rază a dezideratelor şi înfăptuirilor. Un tânăr febricitat cerea în anii treizeci într-un eseu radical, schimbarea la faţă a României, proclamând nevoia de creaţie majoră, stilul grandios, megalitic al existenţei româneşti, şi, dincolo de situările mortificante, care s‑au grăbit să‑i pună o etichetă de extremă dreaptă, în acest manifest agitat şi bovaric trebuie văzută chemarea acelei vremi, care impunea României Mari o metamorfoză fundamentală, care s‑o scoată dintr-un stil minor de supravieţuire. Astfel de gânduri, trăite şi interpretate divers, au mobilizat multe minţi, iar răspunsurile date rămân istorice şi reprezentative pentru posibilităţile şi conştiinţa românească. Accentul pe politic, care răzbătea intens uneori din manifestul cioranian, a fost însă înlocuit de alţi literaţi cu accentul pe creaţie.

Făcând parte dintr‑o generaţie anterioară, G. Călinescu tindea şi el, ca şi Lucian Blaga, către o Românie nouă, redefinită însă prin actul creator, prin gestul creaţiei monumentale. Lucian Blaga a dat la lumină seria lui filosofică, pe care G. Călinescu o considera un edificiu elaborat, o catedrală a gândirii româneşti, iar G. Călinescu însuşi ‑ construcţiile de istorie literară, care, prin aspectul lor masiv şi monumental, ofereau şi ele un răspuns concret nevoii de redefinire a spiritului şi identităţii româneşti în context european. Neliniştilor din 1936 ale unui tânăr eseist bovaric şi inteligent, G. Călinescu le răspundea, alături de Lucian Blaga şi alţi câţiva, prin iniţiativa unei construcţii structural româneşti, care însemnau, în mod pipăit, chiar stilul major, modern al culturii române.

Din acest punct al înţelegerii începe drama şi sublimitatea creaţiei călinesciene, iar caracterul titanesc al efortului făcut îl dezvăluie marele număr de obstacole, de interdicţii, cu care s‑a confruntat victorios şi ascendent opera călinesciană. Contestată în permanenţă, proza lui s‑a citit şi a făcut prozeliţi. Interzisă, istoria lui literară a fost ghidul recunoscut al profesorului de istorie a literaturii române, fiind mereu citită, râvnită, denigrată, dar rodind mereu în conştiinţele afine.

G. Călinescu şi‑a asumat proiectul junimist al culturii române, părăsit din lipsă de continuatori. Seria de cărţi închinate lui Eminescu (biografia, explorarea manuscriselor eminesciene, biografia lui Creangă, ediţia de poezii Eminescu, ca şi, mai târziu, aceea a prozei lui Creangă) mărturisesc, cu toată evidenţa, optica maioresciană şi junimistă a acestui neojunimist modern. Maiorescu pusese o întrebare privind rezistenţa celulei româneşti la solicitările culturii şi creaţiei europene, întrebare care a făcut carieră şi a preocupat pe urmaşi. G. Călinescu răspunde acestei întrebări printr‑o lucrare amplă, o istorie literară de mari dimensiuni, care face examenul celulei creatoare româneşti, în variatele ei înfăţişări individuale şi expresive, pe distanţa mai multor secole, dând cunoscutul răspuns: “Nasc şi în Moldova oameni!”, altfel zis ‑ celula românească rezistă şi încă, după cum spunea autorul, în mod strălucit.

Literatura română era studiată până la G. Călinescu fracţionat, pe autori, pe epoci, cu mijloace analitice didactice sau ostentativ impresioniste, fără a oferi din pricina dispersării abordării, inegalităţii ei, nici o perspectivă de ansamblu, nici o viziune estetică integratoare, nici un răspuns convingător asupra capacităţii de creaţie româneşti în literatură şi artă. Acest răspuns îşi propune să‑l dea G. Călinescu prin creaţia sa de istorie literară şi o face cu ostentaţie şi monumentalitate. Singurul răspuns la orice criză este creaţia. Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), cu monografiile care o preced, oferă o adevărată “schimbare la faţă” a culturii şi literaturii române. Conştiinţa românească, ajunsă târziu la forme de stat depline, conforme amplitudinii sale istorice, era bântuită de o puternică criză identitară, căreia elita culturală a ţării încerca să-i găsească, mai ales în perioada interbelică, o ieşire. Istoria literaturii române de la origini până în prezent este răspunsul la criza identitară a conştiinţelor româneşti, mari sau mici, şi, în condiţia ei sintetică, de chintesenţă identitară, poate fi căutată cauza numeroaselor anticălinescianisme, mai ales postbelice. G. Călinescu a fost simţit ca profesorul de identitate culturală naţională şi a fost ascultat avid şi în masă, tocmai din această pricină. Alungarea lui de la catedră (1949), interzicerea marii lui istorii literare, întârzierea obstinată a reeditării ei, reluarea veninoasă a atacurilor în 1978, tot acest război antum şi postum cu G. Călinescu, nu este altceva decât un război contra profesorului de identitate naţională. De G. Călinescu, societatea românească avea nevoie mai ales în deceniile postbelice în care identitatea ei, greu cucerită, în trepte, era supusă unei malaxări deliberate şi neobosite. Este explicabil şi de ce, în momentul invaziei economiei de piaţă în România la sfârşit de mileniu, echivalent cu un atac masiv la valorile tradiţionale, G. Călinescu este din nou contestat, din nou împotriva evidenţei. G. Călinescu s-a văzut pe sine ca pe unul din marii constructori de conştiinţă estetică naţională, fapta cea mai patriotică fiind, din punctul său de vedere creaţia şi mai ales creaţia axială de mari dimensiuni. În profesorul G. Călinescu celebrăm, la centenarul naşterii lui, un profesor de identitate culturală, care sfidează provincialismele şi ideologiile de conjunctură. Prin el celula creatoare valahă şi-a exprimat amplitudinea şi posibilitatea dăinuirii într-un fel singular şi caracteristic, de neuitat.

2. Fenomenul G. Călinescu

G. Călinescu a fost o apariţie surprinzătoare, spectaculoasă, stră­lucitoare şi autoritară în cultura şi literatura română. Făcuse studii de filologie şi istorie la facultatea de litere din Bucureşti, unde se bucurase de îndrumarea lui Ramiro Ortiz şi în Italia, sub îndrumarea lui Vasile Pârvan. În 1932 tipăreşte “Viaţa lui Eminescu”, ridicând biografia poetului din prozaic ‑ romanţioasa optică opacă cu care era privit poetul – la o cotă spirituală nouă. A fost ca o lovitură de tun care anunţa un mare război. I‑au urmat, între 1934‑1936, cele 5 volume despre “Opera lui Eminescu”, unde des­crierea întregii opere antume şi postume a poetului constituia o premieră şi o clarificare. G. Călinescu este cel care descoperă românilor cu un gest de mare forţă intelectuală continentul Eminescu. Pe urmele acestor investigaţii, care scot din lâncezeală eminescologia pedestră şi o reîntemeiază de fapt, merge apoi Perpessicius, care va tipări în 1939 volumul I de Opere Eminescu, sub egida Academiei Române.

Lui G. Călinescu i‑a plăcut poza de pionier inspirat, de deschizător de drumuri care radicalizează problemele pe care le atinge. În 1938 va tipări “Viaţa lui Creangă”, alt gest de vrăjitor, cu care scotea din banalitate şi din factologie biografia unui mare scriitor. Ar fi fost de ajuns pentru o carieră excepţională în literatura română, dar G. Călinescu nu se va opri aici. În 1938, tipăreşte un roman de referinţă pentru proza românească, “Enigma Otiliei”, pentru ca în 1941, la Editu­ra Fundaţiilor Regale să apară impozanta şi revoluţionara “Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”. După un şir de istorii literare mediocre, dominate de factologie (excepţie făcând doar cele scrise de N. Iorga şi E. Lovinescu, literatura română avea şansa unei scrieri inspirate, integratoare, care făcea dintr‑o sumă de cărţi disparate, pe care nimeni nu le putuse privi ca pe un tot, o literatură cu suflet propriu, cu ideologie proprie, cu structuri definite, cu profil distinct şi cu incontestabile resurse creatoare şi virtuţi artistice. Datorită formulărilor structurante şi câmpurilor estetice în care a introdus opera scriitorilor români, istora literară călinesciană instituie, acolo unde era până atunci un gol, o literatură trasându‑i personalitatea. Şi în acest caz, G. Că­linescu a lucrat ca un ctitor. Cine va veni după el, indiferent de spi­ritul critic pe care‑l va pune în lucrare faţă de opera călinesciană, îi va fi indiscutabil îndatorat fundamental.

G. Călinescu n‑a folosit numai tehnica abordărilor frontale şi de­cisive. El a preferat privirea de la mare altitudine. Ea l‑a condus că­tre abordarea temelor necesare, adică a temelor-restanţă, suferinde, stagnante, virgine, abordate de el cu voinţa lichidării lacunelor, a arderii etape­lor. Atât viaţa lui Eminescu, cât şi viaţa lui Creangă, fac parte din a­cest program. Examenul precedentelor încercări o dovedeşte. Nimic de seamă nu se produsese până atunci pe acest teren şi mai ales lipsea sinteza, care să înnobileze marile personalităţi ale literaturii române. Aceeaşi este situaţia cu defrişarea continentului operei eminesciene, când G. Călinescu a intrat în spaţiul manuscriselor eminesciene ca un explorator decis să facă hărţi, să boteze locuri şi să elimine enigmele care mai stăruiau în legătură cu opera celui mai mare poet român. G. Călinescu s‑a achitat nu numai în scurt timp de întreprinderi atât de difici­le, dar şi cu o competenţă, cu o forţă sintetică şi o strălucire fără e­gal. In toate aceste acţiuni pregătitoare intra voinţa unei demonstraţii creatoare, a propriei personalităţi, dar şi a literaturii române. G. Călinescu polemiza, prin lucrarea sa de miner al subteranelor culturii şi literaturii române, cu teza că intelectualul român este incapabil de marile gesturi creatoare, de marile sinteze. Campania Eminescu şi Creangă aveau rostul de a pregăti marea istorie a literaturii române.

Istoricii literari au fost foarte activi în perioada interbeli­că, reactualizând numeroşi clasici de diverse mărimi, ceea ce a deschis astfel posibilitatea construcţiilor mai vaste. Tudor Vianu va face ediţie justiţiară şi estetică lui Alexandru Macedonski. E. Lovinescu, din generaţia anterioară, va oferi monografia Titu Maiorescu şi ciclul studiilor junimiste. Paul Zarifopol a început ediţia Caragiale. Mircea Eliade, din generaţia lui Călinescu, a întreprins o întârziată şi cu atât mai necesară ediţie Haşdeu. Pilonii pregă­titori ai istoriei literare, deşi insuficieţi, începeau să apară. G. Călinescu se manifestase ca o personalitate culturală providenţială, ca întruparea chiar a conştiinţei culturii şi literaturii române şi a urgenţelor ei. Cineva a zis şi a complexelor ei. Este unul din ma­rii modernizatori ai vieţii literare româneşti, un factotum de geniu, şi aşa a şi fost perceput de contemporanii fără gelozii sau interese literar-artistice.

Ajuns într‑un timp destul de scurt profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iaşi, G. Călinescu es­te chemat ca profesor la Universitatea din Bucureşti în 1945, unde din păcate va profesa doar între 1945-1949. Cursul de deschidere are loc în ianuarie 1946. În 1949, pe 31 ianuarie, G. Călinescu a fost îndepărtat de la catedră de reprezentanţii partidului, marxiştii de direcţie literară, răpindu-i-se contactul cu tineretul. Scopul era chiar acesta! Călinescu fiind un profesor cu o audienţă extraordinară, amfiteatrele în care îşi ţinea cursurile erau arhipline. Era un fenomen care amintea de ceea ce se petrecuse înainte de război la Cluj, când Lucian Blaga îşi citea cursurile. Partidul unic promova însă o ideologie unică şi o direcţie literară unică. Independenţa de spirit era primejdioasă. I‑au fost preferaţi acestui cărturar de geniu militanţi comunişti de încredere, de opţiune marxistă, chiar dacă mai înainte practicaseră stomatologia şi nu istoria şi critica literară. Un pontif al literaturii române “roşii” în Rom­ânia a fost lungă vreme după război Ion Vitner, critic de direcţie literară marxistă şi apoi chiar profesor şi şef al catedrei de istoria literaturii române la Universitatea din Bucureşti. Comparaţia între cele două cariere şi între cele două contribuţii de specialitate nu se poate face. Ion Vitner a fost un simplu ideolog dogmatic marxist, fără intuiţie şi gust literar, participând din plin la reprimarea literaturii române, pe când G. Călinescu un scriitor inspirat, cu sclipiri geniale, un istoric cu lungă abilitare. Nu s-a lovit doar în G. Călinescu, ci şi în literatura română şi în societatea românească.

(…)

Vezi si In Memoriam Profesorul Mihai Ungheanu. Era obligatoriu ca Basescu să gireze un fiu de bolsevic ca Tismaneanu, recrutat din clanul cominterniştilor cu state de plate la Moscova?