CONSTANTIN BARBU

PAMFLETUL NEGRU

Interviu de Costin Creţu

Despre genii
dar şi despre
Pleşu şi Liiceanu

Foto inedita: La înmormântarea filosofului Constantin Noica, Păltiniş 6 dec. 1987. In prim plan – Parintele Nicolae Steinhardt, Constantin Barbu, MIhai Sora, G. Liiceanu

14. Ce simţi când ajungi în poarta penitenței doar pentru vina de a fi încercat să faci rost de bani în vederea editării  Caietelor lui Eminescu?

Nu simt decât milă pentru cataluli, perieci şi ceilalţi neidentificaţi. Singura replică este aia a lui Hegel peste natură.

15. Tu (provincial, catalogat de Pleșu) nu te simți cumva ca o ființă condamnată, să trăiască în afara sistemului actual?

Nu alţii au hotărât să trăiesc eu în afara sistemului, ci eu am făcut eforturi fundamentale să nu fiu în sistem (câţi cunoşti să-şi fi dat demisia din Universitate? câţi cunoşti să-şi dorească cu obstinaţie să fie nimic? – eu am ales varianta buddhistă a existenţei care cere multă măiestrie, conştiinţă de rezervă ca diamantul şi carte dizolvată în creier într-atât încât să-ţi permită să zbori fără întrerupere fără să dai vreodată din aripi…). De multe ori mă distrez, aplaudând Universul cu o singură mână.  Eu am scris un pamflet cu supratitlul „Revolta plagiatorilor din București contra elitei din provincie”, în care povesteam cum plagiază Liiceanu din franceză, Pleșu din franceză (fără s-o știe bine)… Imaginează-ți că Pleșu a copiat din Corbin și cuvântul etc., încât o să-i rămână numele Andrei Pleșu – Etc. Acest impertinent uită cum, prin februarie 1990, în biroul lui de slujbaş la cultură, l-am trimis după Pepsi; ce-i drept a fost amabil: ne-a mai adus câte o sticlă de Pepsi lui Sorescu, Ghica, Chifu şi mie (aşadar am martori în viaţă că serviciul viitorului chelner politic era de pe atunci ireproşabil). E supărat că au devenit neanţii un pic mai celebri? Păi de Liiceanu ce să zic că l-am băgat deja în folclor. Pamfletul „Liicheanu” scris cuvânt cu cuvânt de Spânu însuşi i-a adus lui Liiceanu aproape o jumătate de milion de cititori. Nu înţeleg unde e supărarea? Bănuiesc că la mitingul pentru Monica Macovei nu veneau nici măcar 5.000 de cititori. Pleşu are de răspuns la câteva întrebări care nu sunt obligatorii, fiind grele:

– prima: A plagiat din Corbin fără să ştie bine limba franceză?

– a doua: A fost „conversat” de vreun ofiţer de informaţii vest-german care avea nume şi W şi B (dacă uită să-l întrebe şi pe Liiceanu)? (Eu nu acuz, eu întreb).

– a treia: Ce ştie de caseta audio în care el şi Liiceanu îl „interoghează” pe Noica şi caseta ajunge la Securitatea română? (Au ştiut, au „dus-o” ei sau toţi trei au fost înregistraţi de TO în necunoştiinţă de cauză?).

– a patra: Mai poate fi rectorul Colegiului Noua Europă, dacă este plagiator?

– a cincea: În fotografiile de tinereţe are o simpatică figură de ţigan; este ţigan sau nu este? (Este o simplă întrebare de istorie literară, nu vreo răutate discriminatorie; ştiut e faptul că eu am o preţuire absolută pentru marii gânditori ai Indiei şi mă gândesc că talentul lui sofistic ar fi riscat să fie un reflex de dialectică ancestrală; nu repet: Nagarjuna este marele meu maestru universal).

Nu-l înţeleg pe Pleşu să-şi ia asemenea flatulenţe intelectuale el care nu este decât un ratat fără operă fiindcă în cele două cărţi mai bunişoare ale lui a plagiat ca orice catalul acrobistic. Bietul periec… Pe incultul Pleșu l-am provocat public (la TV) să polemizăm în direct, față în față, în orizontul filosofiei lui Heidegger. Îl provoc și acum. S-a apucat în ”Dilema veche” să-l apere pe Liiceanu de plagiat, scriind un text intitulat “Țara lui Caion”. Textul este scris de un mahalagiu care nu face greșeli de ortografie, spumegând de parcă ar fi scăpat de la un seminar cu proști, al căror nume nu poate să și-l amintească, adică parfumatul Paraschivescu (care încurcă medicamentele), hermeneul Grigore Cartianu, fost Grégoire l’Ecrivain, repetentul Lavric Minorul (plagiator și el , ca și Liiceanu, din Heidegger) și inginerul sefist Popescu Cristian Tudor (fenomenolog și el chiar împotriva dorinței mamei sale) care, vorbind despre metafizică l-a făcut să râdă chiar și pe cel mai supărat român din acel moment: Liiceanu însuși.

Bă băieți, chiar aveți insomnii din cauza lui tò eón, Dasein, subjectum – de ce nu vă consumați voi mai departe cu chestiile la care vă pricepeți? Paraschivescu cu „flatulențele“ Sfinxului[1] Grigorie cu apa de ploaie[2], Lavric Minorul cu filosoful german! Kierkegaard al Danemarcei[3] iar Popescu cu „muia“[4].

În timp ce Liiceanu v-ar putea pregăti un șnițel auriu, că tot a murit proprietăreasa căreia îi gătea el, Monica Lovinescu (baba aceea relativă de la Paris). Sper să nu moară și Liiceanu când voi demonstra că altcineva a scris a treia parte din teza de doctorat despre Tragic. Să nu uit: a murit Pavarotti cel adevărat, așa că n-o să mai poată chinezii să-l confunde pe Pleșu cu nimeni. Devenind astfel Pleșu el însuși , admiratorul poeziei lui Radu Mischiu și denigratorul poetului Mihai Eminescu. Care Mihai Eminescu?

Cel despre care Nicolae Manolescu nu poate spune decât banalități de necalificat, grație culturii sale de simplu institutor și frigidității lui de neconsumator din cele geniale.

Admirator al lui Dej, Ceaușescu, Iliescu, ajuns ministru al lui Escu, omul n-a deschis nici Kant, nici Hegel, nici Heidegger fiindcă, să fim sinceri, nu i-ar fi folosit nici cât domnului Anghel din Tecuci (cu care vorbea Pleșu în spital, deoarece se internase fără Liiceanu la el). Manolescu are Biblia lui: Cărtărescu, și el “un bou al soarelui”… Acum putem înțelege care este metoda sigură a domnului Manolescu privindu-și autoramolirea inconturnabilă, vorba lui…

Nenorocul vieții lor paraliterare este Victor Roncea, teribilul jurnalist. Care le-a fotografiat rețeaua.

(va urma)

[2] Citat din C.(22)

[3] Citat din L. (Noica și Mișcarea Legionară)

[4] Citat din C.T.P. („Muia“ îi aparține; v. art. „Moarte și Muia“ – Adevarul, 17.09.1999)

Vezi si PAMFLETUL NEGRU (I). Filosoful Constantin Barbu despre Noica si Proiectul National Mihai Eminescu »