Punere in tema: „Dacă esti orădean şi îşi pasă de teatrul tău, vino luni, la ora 18:00, cu o lumânare aprinsă, în faţa intrării principale a Teatrului de Stat. Trimite mai departe acest mesaj, ca un semn că nu ai uitat să fii liber!”. Acesta este mesajul care circulă pe site-urile de socializare la inceputul lunii acesteia, după ce aleşii bihorenilor au votat, in luna ianuarie, “Regulamentul de reorganizare a instituţiilor publice de cultură aflate în subordinea Consiliului Judeţean Bihor” (Teatrul de Stat, Teatrul pentru Copii şi Tineret „Arcadia” şi Filarmonica Oradea), prin care Teatrul de Stat Oradea şi Teatrul pentru Copii şi Tineret Arcadia au fost desfiinţate. În locul lor au luat naştere două instituţii de spectacole înfiinţate pe criterii etnice: una românească (Iosif Vulcan), iar cealaltă maghiară (Szigligeti Szinhaz). De asemenea, circulă vestea în târg că actorii celor două trupe româneşti ar putea fi mutaţi la Arcadia, în timp ce ungurii vor rămâne în Teatrul de Stat, scria Bihor Online. La Oradea, lumanarea s-a stins., la Bucuresti, liniste “mormantala”.
Un ziarist temerar din Oradea, Florin Budea, scrie pe blogul lui:
Teatrul si Statul
dacă Teatrul din Oradea este – sau a fost? – “de stat” ruperea lui poate fi interpretată şi ca un atac la adresa statului.
nu sunt eu ăla care să moară de grija statului – istituţia aia abstractă care nu face nimic pentru cei care o întreţin din munca lor merită să moară – dar lipsa de interes pentru ceea ce ar trebui să fie Statul Român, în integralitatea atribuţiilor sale, este dezolantă şi ar trebui să ne îngrijoreze. asta cu atât mai mult cu cât dezinteresul acesta nu este al “particularilor” ci tocmai al acelora care sunt bine plătiţi şi doar se fac că muncesc ori că le pasă sau poate nici atât…
să revin la cazul nostru particular. nu pot să înţeleg de ce tocmai cei puşi şi plătiţi ca să apere instituţiile care sunt “ale statuului”: servicii de informaţii, magistraţi, demnitari… tac şi nu îşi fac datoria.
sunt intimidaţi de politicieni?
tăcerea complice şi lipsa oricărei reacţii concrete a prefectului Gavrilă Ghilea, cel care – teoretic – este “garantul legalităţii în teritoriu”, duhneşte a trădare. instituţiile statului, reduse la tăcere ori îngenunchiate de politicienii locali, tac şi astfel devin complicii acestui rapt cultural.
Cat se intinde coarda
nu sunt un „mâncător de unguri”, din contră. nu pot decât să respect valorile culturii maghiare şi tenacitatea cu care reprezentanţii maghiarimii din România urmăresc îndeplinirea ambiţiilor lor politice.
vă rog să nu luaţi înşiruirea de mai jos altfel decât pe o rememorare a unor fapte, undele din ele devenite deja istorie, care după umila mea părere pot trimite cu gândul la minarea, atenţie nu am scris „subminarea”!, culturii române.
totul a început în anii 90 când, la iniţiativa unor profesori şi politicieni maghiari, elevii de etnie română au fost forţaţi să plece din Liceul „Ady Endre”. de atunci încoace s-au mai înfiinţat câteva asemenea şcoli exclusiviste, finanţate de la buget.
de-a lungul anilor, în Oradea, s-a derulat o adevărată campanie de fixare în spaţiul public a unor monumente importante pentru cultura conaţionalilor noştri. nimic rău în asta! ceea ce mă supără este că noi românii nu ştim, nu vrem sau nu putem să facem acelaşi lucru şi că ei, liderii magharimii, au ridicat – prea ades – aceste statui fără nicio aprobare. autorizaţiile legale fiind obţinute ulterior, în urma unor negocieri politice.
palatul baroc, clădirea ce a găzdiut Muzeul Ţării Crişurilor, a fost şi ea terenul unor jocuri politice, îndrăznesc să spun neprincipiale. redobândită într-un mod discutabil, clădirea a continuat să găzduiască muzeul, în schimbul unei chirii cât se poate de consistente. asta până în ziua în care instituţiei de cultură i s-a pus în vedere că nu mai este dorită în Palatul Episcopal.
la Filarmonică lucrurile au frizat bătaia de joc. discriminarea „pozitivă” s-a practicat făţiş sub directoratul udemerist. asta ca să nu mai amintesc de cazul mai mult decât penibil al celor două soliste românce, transferate la „secţia maghiară”, manevră care, de fapt, era un alt fel de a li se spune să plece. adăugaţi la astea, incapacitatea – parcă deliberată – a directorilor de a soluţiona conflictele ce macină instituţia.
a urmat desfiinţarea Teatrului de Stat Oradea.
la toate astea s-ar mai putea adăuga tentativele, ilegale, de redenumire a unor străzi dar şi impunerea, în nomenclatorul stradal oficial, a unor noi toponime de inspiraţie maghiară.
întrebarea mea e simplă, fără ură şi părtinire: cât se mai poate întinde coarda? să ne aşteptăm, de exemplu, la o „autonomizare” a bibliotecii judeţene, a unor secţii ale Universităţii…?
nu acuz, întreb! până la urmă, acţiunile politicienilor maghiari sunt legitime, atâta timp cât comunitatea pe care ei o reprezintă le susţine. mai mult, nici chiar autorităţile statului nu crâcnesc împotriva lor.
politicienii noştri, românii, găsesc că puterea, mai precis aflarea lor la putere, este mai importantă decât o brumă de demnitate naţională. aşa că sunt gata să negocieze orice, să vândă orice, pentru procentele de aur ale UDMR.
aleşii noştri sunt, vorba unui politician local contemporan, sau proşti sau mişei. oricum ar fi, nu au nicio scuză!
