Astăzi se împlinesc 59 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Valeriu Gafencu, unul dintre tinerii care au murit în închisorile Regimului Comunist, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit „Sfântul închisorilor“.

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Singerei, judeţul Bălţi (Basarabia). În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Valeriu Gafencu avea 20 de ani. Era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi. Reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu, l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice“. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura nu a văzut cu ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu. Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgu Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941-1944) şi de la Piteşti. Din cauza torturilor şi a regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea sa timp de doi ani, până la 18 februarie 1952, ar putea fi considerată drept o minune. Preţul rezistenţei sale morale a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei i-au ruinat trupul. Chipul său era, însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, despre care depun mărturie mulţi dintre cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau defel de rugăciune.
Pe timpul cât a stat în închisoare, până în 1948, a citit Biblia, Filocalia şi Patericul, fiind un îndrumător pentru ceilalţi deţinuţi, care au învăţat de la Valeriu Gafencu Rugăciunea minţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşa albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, 1852, după momente de rugăciune incadescentă (cu faţă transfigurată), Valeriu a rostit ultimele cuvinte „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul“. La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lasă să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa. (Constantin Ciofu)

Despre fondul crizei umane

Adesea, Valeriu Gafencu era întrebat în închisoare despre lucrurile legate de viaţa spirituală şi pământeană a omului. În continuare prezentăm un fragment din cartea „Întoarcerea la Hristos“, de Ioan Ianolide.
„Ioan Ianolide: – Valeriu, care este fondul crizei de astăzi?
Valeriu Gafencu: – Ateismul.
I.I.: – Ce vezi în lumea de astăzi?
V.G.: – Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism. Oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se defăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. Este necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă“. („Întoarcerea la Hristos“, Ioan Ianolide, Editura Christiana, 2006, p. 502)

Sursa: Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Semnalat de: Emilia Corbu

Noaptea Patimirilor – film documentar realizat de Radu Dinu