Andrei + Gabriel = Plictis TV
Să nu-i aruncăm în mocirla ratingului comercial pe Liiceanu şi Pleşu!
I nspirată ideea Televiziunii Române de a-i aduce pe Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu în studio, în fiecare duminică la ora 18.00, lăsându-i să vorbească timp de 50 de minute despre ce vor ei. (Ceva asemănător li s-a întâmplat şi la Realitatea TV cu câţiva ani în urmă, dar acolo arătau ca nişte trofee de vânătoare, atârnate pe peretele sufrageriei lui Sorin Ovidiu Vîntu.) Locul lor este la televiziunea publică. Nu contează cine a avut ideea, cine a tras sforile ca să fie introduşi în grilă (Băsescu, desigur!, vor sări detractorii), ce onorarii încasează (din banii poporului!, vor răcni alţi invidioşi) sau de ce masa la care stau este acoperită cu ceva care seamănă cu o cuvertură de recamier. Chiar nu contează cine va avea dreptul, într-un final, să comercializeze CD-urile cu aceste convorbiri, TVR sau Editura Humanitas? Sunt întrebări meschine.
Important este că Pleşu şi Liiceanu pot fi văzuţi şi auziţi de popor. Sondajele arată că primele trei ediţii ale emisiunii „50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu” au avut o audienţă medie la nivel urban de 161.000 de telespectatori pe minut (1,4% rating). N-are rost s-o comparăm cu audienţele multor prostii care apar pe televiziunile noastre. Să nu-i aruncăm în mocirla ratingului comercial pe cei doi intelectuali, care vorbesc despre invidie, speranţă, ură şi prostie! Poţi avea o audienţă mică, bine segmentată, cu un impact pe targetul vizat şi să câştigi notorietate şi prestigiu. (Ce-ar trebui să facă Pleşu pentru a creşte audienţa? Să cânte o romanţă ca pe vremea exilului său de la Tescani? Ar fi indecent.) Aceleaşi sondaje arată că 81% din telespectatorii celor trei ediţii au vârste de peste 55 de ani şi 57% au studii superioare. Dar nici profilul publicului nu contează, pentru că Pleşu şi Liiceanu n-au fost aduşi la TVR 1 să bată recordurile de audienţă pentru ca producătorii de alifii şi de BMW-uri să se îngrămădească cu reclame. Profilul telespectatorilor chiar nu contează pentru această emisiune. Contează ce spun cei doi intelectuali. Dar dialogurile lor mi se par nişte exerciţii de narcisism. Admiraţia orgoliului în faţa oglinzii este o boală grea pentru intelectualul român care se plânge că nu este înţeles de popor. Mă tem că plictiseala se va instala curând nu numai în rândul telespectatorilor, ba chiar şi între cei doi prieteni. Astfel de discuţii la TV îmi amintesc de studentul Trofimov, personajul lui Cehov din „Livada cu vişini”, care trăia o mare dezamăgire: „Marea majoritate a intelectualilor pe care îi cunosc nu caută nimic, nu fac nimic şi nu sunt în stare să muncească. Nu se trudesc să înveţe, nu citesc nimic serios, nu fac absolut nimic. Toţi îşi iau nişte aere grave, fac nişte mutre întunecate şi vorbesc numai despre lucruri importante, filosofează, în timp ce, în văzul tuturor, muncitorii se hrănesc ca vai de lume…” Şi tot Trofimov spune resemnat: „Noi doar filosofăm, ne plângem de plictiseală şi bem votcă.”
Cred că cele 50 de minute de la TVR 1 ar putea fi înviorate în următoarele ediţii cu câte o votcă pentru Pleşu şi Liiceanu. Altfel, emisiunea riscă să se transforme într-o sinecură pentru cei doi intelectuali.
