A trecut Crăciunul şi Revelionul şi eu sunt cu toate gândurile într-un malaxor care tot frământă. Ce şi cum să scriu despre starea agriculturii din Câmpia Bărăganului în al douăzecişiunulea an de la evenimentele de la sfârşitul lui ‘89? De ce semne să-mi „agăţ” gândurile? De cele cereşti sau pământeşti? Să scriu despre suferinţa brazdei ori despre chinurile ţăranilor care îţi zic fără ocoliş: „Nici dracu’, cât e el de negru, n-a ştiut că o să ajungem pe marginea gropii, dar n-are cine să ne facă vânt în ea. Nici ce a fost, dar nici ce este”.
Ţăranii și agricultura la români au fost de când e lumea și pământul precum părinții, care și-au sacrificat viața pentru copiii fără memorie și recunoștință, convinși că facerea de bine nu trebuie să rămână nepedepsită.
În condițiile în care democrația se rezumă la a face ce vrea fiecare și la schimbări rapide și demolatoare ca un tsunami, structurile rurale au dispărut.
Se înlocuia o lume cu alta, iar România a fost cuprinsă de haos. Țara, oaie rătăcită fără apărare în drumul haitelor de lupi. Primele victime în acest război au fost unitățile agricole, fostele C.A.P.-uri și I.A.S.-uri, calificate drept comuniste și ceaușiste și decapitate de tot ce aveau mai statornic și nu avea nicio legătură cu politica.
Peste noapte, a început împărțirea vacilor și cailor, a oilor și porcilor, a tractoarelor și a remorcilor. Culmea: plugurile, grapele, semănătorile, instalațiile de fertilizat și ierbicidat au fost abandonate de parcă nimeni nu vroia să facă agricultură.
A urmat demolarea construcțiilor de toate felurile, de parcă și ele erau comuniste și ceaușiste. A luat fiecare ce i-a căzut la tragerea la sorți: unul o ușă, altul o fereastră, o căruță de cărămizi sau cinci aripi de ploaie. Fără avioane și bombe, fără tunuri de mare calibru, agricultura românească a fost nimicită din temelii. A urmat împărțirea pământurilor și dizolvarea S.M.A.-urilor. În primăvara lui ‘90, dar mai ales în ‘91, mai bine de jumătate din cele aproximativ 10 milioane de hectare agricole au rămas pârloagă.
Și dintr-o organizare teritorială cum puține erau în Europa, în care fiecare zonă avea cartarea agrochimică realizată de cele mai competente laboratoare de specialitate, România s-a trezit cu 40 de milioane de parcele de la 2-3 ari, până la 5-10 hectare. Cele 40 de milioane de parcele au produs aproape 10 mii de kilometri de răzoare care au scos din circuit aproape o jumătate de milion de hectare agricole. Dar nenorocirile nu au fost doar cele enumerate mai sus. Răzoarele au devenit adevărate incubatoare pentru rozătoare și alți dăunători, iar pe solele rămase fără „mângâierea” plugului au luat naștere culturile de mărăcin și turmele de ciulin. Și cum în guvern au ajuns indivizi care aveau legătură cu agricultura doar prin intermediul televizorului, întâiul prim-ministru, Petre Roman, care a decretat că industria e un morman de fier vechi, iar agricultura produce numai pierderi și e mai rentabil să importăm decât să cultivăm grâu, porumb sau floarea soarelui, în 1991, unul din cei mai buni ani agricoli din ultimele decenii, au rămas nerecoltate aproape 500.000 de hectare de grâu, adică pe puțin două milioane de tone, atât cât are nevoie România pentru pâinea unui an. Și cum Legea 18, a fondului funciar, a căzut pe mâna comisiilor locale de punere în posesie, în care și-au făcut loc noi „ilegaliști”, au apărut și ilegalitățile și nedreptățile, iar la sfârșitul anului 1995 în instanțele tribunalelor erau pe rol peste un milion de procese cu sentințe și soluții în contradictoriu, în funcție de partidul în care era înscris, de rude sus-puse, cunoștințe și șpăgi.
*
În primul „cincinal” după revoluție, universitățile particulare au început să producă la foc continuu generații de avocați și notari ale căror câștiguri creșteau în progresie geometrică de la o zi la alta. În mai puțin de 5 ani, au dispărut din șeptelul existent la sfârșitul lui ‘89, peste 5 milioane de bovine, peste 10 milioane de ovine și caprine și câteva milioane de păsări. Au apărut zeci de samsari de toate națiile și religiile care luau pe lucru de nimic tot ce se putea încărca în vapoare și duce peste mări și țări. Și ce nu se putea vinde, sute de mii de animale din toate speciile, au fost condamnate la moarte prin înfometare. În complexe care produceau anual între 800.000 și un milion de porci, la Căzăneşti și Fetești, Modelu și Ulmeni-Oltenița, din Caracal și Periș, Brăila și Gropeni, existau adevărate combinate de producere a cărnii. Pe grâul și carnea produsă de agricultori și pe care ei nu le mâncau, s-au ridicat marele platforme industriale ajunse mormane de fier vechi și s-au construit milioane de apartamente, așa-zise „cutii de chibrit”, din beton, în care copiii țăranilor deveniți orășeni aveau unde să locuiască ei și familiile lor.
Au dispărut cele mai performante fabrici de conservare ale căror produse erau căutate pe piețele din vestul Europei și pe alte continente. Mii de hectare de sere, zeci de mii de hectare de solarii și peste 200.000 de hectare de grădini, unde se produceau peste 100 de milioane de tone de legume, au fost rase de pe fața pământului. Din 31 de fabrici de zahăr, câte erau în ‘89, la ora actuală sunt trei. În 10 ani, România, care era unul din cei mai importanți exportatori de produse agroalimentare, a ajuns, la intrarea în secolul al XXI-lea, să importe 80% din necesarul pentru hrana propriei populații.
Dacă într-o zi se va face un proces pentru cei care au distrus agricultura românească, iar judecătorii vor fi cu adevărat magistrați, condamnările vor trebui să fie la nivelul criminalilor de război din al Doilea Război Mondial.
Cu cât tupeu vorbesc unii despre pensiile agricultorilor, uitând că întreaga economie națională s-a dezvoltat pe munca țăranilor plătiți cu un leu la ziua de muncă, cei care pe arșiță și zloată, pe lapoviță și ninsoare recoltau sfecla și orezul, iar în zootehnie, unde era foc continuu, ca la Hunedoara și Galați, se muncea în condiții dintre cele mai grele.
O cumplită lovitură au primit și sistemele de irigații, care asigurau apa în vreme de secetă pentru două milioane de hectare. Aripile de ploaie din aluminiu au ajuns țagle pentru industria turcească sau oale, cratițe și ceaune.
*
Acestea sunt doar o mică parte din semnele sub care agricultura românească intră în anul 2011, an în care subvenția acordată pentru agricultură este mai mică decât diferența cu care a crescut prețul motorinei în ultimele șase luni. Satul românesc, îmbătrânit, cu locuitorii săi cu sănătatea șubrezită, fără medicamente și asistență medicală, fără hrană și căldură își trăiește durerea, spartă din ce în ce mai des de clopotele trase în dungă, semn că unul dintre ei a scăpat de chinul condamnării la o viață fără dreptate. Se roagă bătrânii satelor să-i adune bunul Dumnezeu de pe fața pământului, că nu mai pot îndura chinul vieții.
Azi, ianuarie, pe un ger de face să crape pietrele și ouăle de cioară, trecând pe ulițele satelor din Bărăgan, am văzut că, din zece coșuri, doar pe unul ieșea fum. Și îmi pare rău că din 13 decembrie 1993 și până azi nu s-a schimbat nimic, ba, dimpotrivă, e din ce în ce mai greu. În acea zi, de acum 17 ani, scriam în „Adevărul”: „Țăranii nu au avut niciodată un partid făcut de oameni de-ai lor, care să aibă semn Crucea cu Cristos răstignit, că prea am fost chinuiți din tată în fiu”.
