MAREA TEROARE DIN RASS MOLDOVENEASCĂ ÎN ANII 1937-1938

6.1. Filoromânismul transnistrenilor – capăt de acuzare pentru condamnarea la moarte
În perioada Marii Terori, în decurs de un singur an şi patru luni, au fost condamnate la moarte de Troika Specială de la Tiraspol câteva sute de persoane nevinovate care aveau anumite tangenţe cu ţara vecină, România.
Trecerea clandestină a frontierei în Basarabia, întreţinerea unei corespondenţe cu rudele apropiate, chiar şi cu cele de gradul întâi, aflate pe malul drept al Nistrului erau acuzaţii la fel de grave, ca şi cele de spionaj în favoarea României, făcând parte din lista de învinuiri absurde pentru care, în aşa-numita autonomie moldovenească, se aplicau sancţiuni grave în timpul Marii Terori din anii 1937-1938. De regulă, învinuirile privind intenţia de a emigra ilegal în România sau de elogiere a modului de viaţă din ţara respectiva erau aduse locuitorilor din satele de pe malul Nistrului sau din vecinătatea sa imediată. Însă, uneori, asemenea învinuiri erau formulate şi la adresa unor persoane din localităţi mai îndepărtate de Nistru . Procesul-verbal al Troicii Speciale din RASSM, cu nr. 12, din 25 octombrie 1937 conţine mai multe probe documentare în acest sens. În baza unor atare învinuiri au fost condamnate la moarte mai multe persoane din cele 65 câte figurează în acest document .
Cazul lui Efim Vozian din satul Hlinoaia, r-nul Slobozia, este unul edificator în acest sens. El a fost condamnat la moarte prin împuşcare doar pentru faptul că elogia modul de viaţă din România, regretând revenirea sa în URSS, după ce, în 1933, trecuse în mod clandestin în Basarabia. Din succintul rechizitoriu, inserat în procesul-verbal nr. 12 al şedinţei Troicii Speciale din 25 octombrie 1937, reiese că el îşi ispăşise deja pedeapsa pentru trecerea clandestină în Basarabia, suportând pentru aceasta trei ani de deportare în Siberia. În 1937 E. Vozian este condamnat a doua oară pentru aceeaşi infracţiune, de data aceasta – la moarte. Este adevărat că, în afară de acest capăt de acuzare – „de transfug în România”, lui i se mai incrimina „promovarea agitaţiei contrarevoluţionare şi a unei activităţi contrarevoluţionare la sat” .
Unui alt locuitor al aceluiaşi sat Hlinoaia, Tudoraşcu Fedot, condamnat şi el la moarte, pe lângă alte multiple capete de acuzare, i se incrimina şi faptul că „elogiase viaţa din România”. Aceeaşi învinuire i se aducea unui alt locuitor al satului Hlinoaia, Maxim Milentiev, care ţinea relaţii strânse cu fratele său Afanasie, stabilit în Basarabia, şi care „de două ori fugise în România” .
Lui Pavel Turuta din satul Corotna şi lui Ignatie Beşleagă din satul Slobozia, r-nul Slobozia, li se incrimina, pe lângă alte „infracţiuni”, „elogierea modului de viaţă din România” .
Un alt arestat, Fiodor Efremov, din satul Cioburciu, r-nul Slobozia, care anterior se alesese cu o condamnare „blândă „ (câţiva ani de lagăre) pentru tentativa de a trece în mod ilegal în România, acum, pentru acelaşi capăt de acuzare, corelat cu alte câteva, la fel de absurde, a fost condamnat la moarte .
Mitrofan Bovari, originar din satul Delacău, r-nul Grigoriopol, condamnat la moarte, era învinuit că, în anul 1935, „se pregătea intens” să treacă în Basarabia. Doar pentru intenţia de a trece Nistrul, acesta a plătit cu viaţa.
Un caz aparte a fost cel al lui Petru Cravcenco, originar din satul Chiţcani, Basarabia, care, în anul 1920, a trecut din România în Rusia Sovietică, fiind angajat în funcţia de şef de post de grăniceri, pe care a exercitat-o până în anul 1923. În 1921, fratele acestuia a trecut din România în stânga Nistrului, fiind angajat în cadrul armatei roşii, însă peste un an a dezertat din armată, refugiindu-se din nou în România. Petru Cravcenco a încercat şi el să emigreze, în mod legal, în România, în 1932, dar, fără succes. Pentru a-şi vedea realizată intenţia, în anul 1936 a efectuat o călătorie la Moscova, obţinând o audienţă la consulul român cu scopul de a obţine o viză de intrare în România . În şedinţa Troicii Speciale, care i-a decis destinul, toate aceste capete de acuzare au jucat un rol decisiv pentru formularea verdictului de a-l trimite la moarte.
Până şi întreţinerea unei corespondenţe banale cu rudele din Basarabia (România) era considerată o crimă gravă, care putea să marcheze, în mod tragic, destinul inculpatului. Astfel, Filip Dicusară, originar din satul Doroţcaia, r-nul Grigoriopol, era acuzat că întreţinea corespondenţă cu nepotul său Isidor Dicusară, care locuia în Basarabia . Verdictul troicii a fost unul uşor de intuit – „să fie împuşcat”. Învinuiri de întreţinere a unei corespondenţe cu fratele care fugise în România, în anul 1932, i-au fost aduse lui Filimon Ţurcanu din satul Goian, r-nul Dubăsari, care a plătit cu viaţa pentru atare „crimă” .
Lui Afanasie Rogut, originar din satul Harmaţca, r-nul Dubăsari, condamnat la moarte pentru furt şi pentru că era fiu de „culac”, i se mai incrimina că, în 1918-1919, împreună cu Palii şi Tanasiev, ar fi oferit servicii pentru trecerea pe malul drept al Nistrului. I se mai incrimina „legătura cu spionii”, a căror apartenenţă nu era specificată, dar care, ar trebui să înţelegem, că erau spioni români .
Prin contrast, atitudinea autorităţilor române, a basarabenilor faţă de transnistrenii evadaţi din infernul comunist în perioada Marii Foamete din anii 1932-1933 (Holodomorul) era una civilizată şi plină de compasiune umană. La Chişinău a fost instituit Comitetul Central pentru Refugiaţi, care se ocupa de soarta miilor de persoane care s-au salvat cu fuga în Basarabia. Biserica Ortodoxă Română a manifestat, de asemenea, o grijă sinceră faţă de refugiaţi. Un caz edificator în acest sens este cel al grupului format din 13 copii minori, cu vârste între 11 şi 17 ani, refugiaţi din RASSM în Basarabia, în martie 1932. Majoritatea părinţilor acestor copii au căzut victime ale represiunilor staliniste, fiind deportaţi în Siberia. Acest lucru reiese şi din scrisoarea adresată de maica stareţă a mănăstirii Călărăşeuca, Alexandra, episcopului de Hotin Visarion Puiu. La mănăstirea Călărăşeuca au fost adăpostite cinci fetiţe din cei 13 copii minori care se refugiaseră în Basarabia. În misiva sa adresată înaltului prelat român, stareţa Alexandra reproduce drama acestor copii, pe care o aflase din relatările celor cinci copile (am păstrat ortografia documentului):

Cauza pentru care lea determinat să treacă la noi în ţară, este neagra mizerie ce o îndurau de la bolşevici. Pe părinţii lor ia trimis în Siberia. Gospodăriile lor sunt risipite, luând tot ce a fost ale lor la comună de soveti. Ne mai având bietele copile cu ce îşi ţine zilele, rămânând numai cu cei patru pereţi ai casei. Cu toate acestea erau obligate se meargă la şcoală toţi copiii care rămâneau fără părinţi. În caz că nu frecventau şcoala erau puşi la o amendă de cinzeci de ruble pe lună. Dacă ele nu puteau plăti amenda, erau puse la închisoare sau să scoată piatră cu un druc de fer. La şcoală ele erau învăţate să nu se facă cruce să nu umble la biserică, să nu asculte de părinţi ce li vor învăţa.

Grija deosebită pentru aceşti copii, manifestată de episcopul Visarion Puiu, se face remarcată şi din următorul episod: preotul Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti, cercul 2, jud. Soroca, îi solicită episcopului Visarion permisiunea ca Maria Pavlov, de 14 ani, una dintre cele cinci refugiate adăpostite de mănăstirea Călărăşeuca, să fie angajată în familia sa în calitate de dădacă. În schimb, preotul D. Buiuc asigura că „pentru serviciul ce dânsa îl va face, va fi înzestrată de noi cu zestrea de casă, 1 ha pământ lucrător, o juncă, doi juncani, iar în tot timpul slujbei va avea îmbrăcămintea trebuincioasă”. Maria Pavlov urma să intre în posesia tuturor acestor bunuri la atingerea majoratului de 19 ani.
Răspunsul episcopului Visarion Puiu a fost unul negativ. Pe demersul preotului D. Buiuc, înaltul prelat a scris: „Nu se aprobă”. În acelaşi timp, el a dispus să i se scrie cuvioasei maice stareţe a mănăstirii Călărăşeuca următoarele: „Comunicaţi preotului Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti (Soroca) că nu i se poate aproba cererea, întrucât episcopia nu înţelege să dea aceste fete de sub ocrotirea bisericii ca servitoare, aşa cum cere numitul părinte. Se pot da aceste fete numai în condiţiuni de a fi tratate ca înfiate, a fi bine crescute şi înzestrate pentru a deveni la timp bune gospodine”.
Activitatea de spionaj în favoarea Statului Român era sancţionată atât de Troika Specială de la Tiraspol, cât şi de Dvoika de la Moscova; şi într-un caz şi în altul, verdictul, de regulă, era unul necruţător – condamnare la moarte prin împuşcare. Cazul următor este tipic în acest sens.
Ion Voloşciuc, moldovean, originar din satul Vadul Turcului, r-nul Râbniţa, până a fi arestat la 11 octombrie 1937, fusese angajat ca muzician într-o orchestră simfonică. Conform procesului-verbal nr. 29 al şedinţei Troicii Speciale din 9 octombrie 1938, în anul 1930 acesta ar fi devenit membru al unei organizaţii contrarevoluţionare de spionaj şi insureecţionale, creată de către agentul român Furcalo. Din însărcinarea respectivei organizaţii, în perioade diferite, Voloşciuc ar fi atras în activitatea de spionaj pe Caşuţeli, Doloca, Volkov şi Bătrânu. De la respectivele persoane el ar fi obţinut informaţii de importanţă militară şi politică, pe care le transmitea lui Furcalo şi agentului român M. Doloca. În procesul anchetei s-a mai descoperit că Ion Voloşciuc s-ar fi înrolat voluntar în armata lui Petliura, participând la acţiunile acesteia din perioada 1919-1920. Cu un asemenea „palmares” fabricat de inventivii anchetatori ai NKVD din RASSM, acuzatul nu putea nicidecum să evite glontele KGB-ist.

Ion Varta, Tatiana Varta si Igor Sarov

Ziaristi Online – Extras din volumul „Asasinări în masă din RASS Moldovenească în perioada Marii Epurări (1937-1938)”

Vezi si Marea Teroare. Crimele bolsevicilor asupra romanilor in Transnistria (I)