Aura Vasile, şpăguitoarea camionagiilor

de Constantin Dinu / Ziaristi Online

Un fost angajat o acuză pe cunoscuta parlamentară pesedistă: “Mi s-a spart electromotorul, iar ea m-a dat pe mână Securităţii, cică pentru sabotaj @ Respectivul şofer, susţinut de alţii câţiva foşti colegi de la ITA din anii 80, reclamă faptul că Aura Vasile le percepea jumătate din diurna de la cursele internaţionale.

Deşi veche membră a PSD şi aflată la al doilea mandat în Camera Deputaţilor, Aura Vasile a căpătat o destul de mare notoritate publică îndeosebi prin scandalurile legate de “Comisia Udrea”, din care făcea parte. Acest lucru avea să aibă şi un revers destul de puţin plăcut pentru apriga politiciană, întrucât desele sale apariţii televizate, îndeosebi în legătură cu scandalul înregistrărilor de la amintita comisie au readus-o în memoria foştilor săi subalterni de la ITA, Autobaza 6, unde aceasta a îndeplinit funcţia de şef de atelier între 1980 şi 1984. Aceştia au amintiri dintre cele mai neplăcute legate de cea supranumită “Lina Ciobanu a politicii româneşti actuale”, angajatii de la suspomenita întreprindere descriind-o ca drept un “drac de femeie”, o veritabilă spaimă a şoferilor careia, în plus, îi aduc acuze grave, anume că erau constrânşi să contribuie cu bani şi produse în folosul actualei vicelidere a grupului parlamentar al PSD de la Cameră.
De la absolvirea Institutului Politehnic, în 1972, şi până dincolo de 90 inginera Aurelia Vasile a lucrat numai în cadrul ITA, activând în cadrul mai multor autobaze ale cunoscutei firme de transport, unde a îndeplinit diferite funcţii. Povestea de faţă se referă strict la perioada 1980-1984 pe când era şef de atelier la Autobaza 6 Colentina, o funcţie aparent nu foarte importantă, dar căreia a izbutit să-i dibuie toate pârghiile şi să le folosească în interes personal, aşa cum ne-au dezvăluit doi dintre foştii săi subalterni care îşi amintesc cu o lehamite şi o indignare de nedescris ce-au trebuit să îndure din partea “tovarăşei inginer” în urmă cu mai bine de 25 de ani, iar poveştile lor le justifică pe de-a-ntregul sentimentele faţă de aceasta.

“Îi dădeam jumătate din diurnă”

“Eram tânăr pe atunci – îşi aminteşte unul dintre şoferi – şi mă angajasem de puţin timp la ITA pentru că se plătea destul de bine plus că mai puteam să câştig câte ceva de la plecările în străinătate. Aveam un băiat de patru ani, tocmai mi se născuse şi fetiţa, aveam nevoie de bani, aşa că nu mă deranja să plec cu camionul câte zece zile, cât făceam până în Iran şi înapoi. Diurna era de râs, cinci dolari pe zi, iar la o cursă, în funcţie de întârzieri, se strângeau cel mult 50. Plecam câte doi de fiecare dată şi chiar de la prima cursă colegul mi-a zis că la întoarcere trebuie să-i dăm şefei atelierului de întreţinere, Aura Vasile, parte din diurna noastră. Zicea că toţi ceilalţi şoferi făceau la fel, îi dădeau câte 20, 25 sau chiar 30 de dolari, iar acest lucru aveam să-l fac şi eu cât am lucrat acolo, că altfel n-aveam ce face, că era rea şi răzbunătoare, ba mai era şi mână-n mână cu şeful autobazei, Mihalea parcă-l chema, dar noi îi ziceam Bot-Îmblănit.

“Vroiam s-o dăm pe mâna miliţiei”

Ne gândisem câţiva dintre noi să i-o facem, adică s-o reclamăm la miliţie că deţinea ilegal valută, că pe atunci se făcea puşcărie dacă te prindea cu dolari, iar ea nu avea nici o justificare ca noi, care plecam în străinătate, că lucra doar de la birou. Dar până la urmă n-am făcut-o, că ne-a fost frică de relaţiile mari pe care le avea, fiindcă era şi la COM (n.r. Comitetul Oamenilor Muncii), însă nu doar pe autobază, ci la întreprinderea mare. Mai era o chestie dubioasă în legătură cu angajările pe care le făcea în cârdăşie cu şeful autobazei. Pe vremea aia nu puteai lucra în Bucureşti decât dacă erai din oraş, pe când, în afară de doar câţiva, toţi ceilalţi era de pe la ţară, de prin Călăraşi şi Ialomiţa, din Moviliţa, Gârbovi, Coşereni… În plus, ne mai şpăguia la greu când ni se strica maşina şi aveam nevoie de vreo piesă, de o chiuloasă, un  electromotor, un disc de ambreiaj.

“Trimitea şoferul după şpagă”

Iar trebuia să-i dăm bani, că altfel ne ţinea cu săptămânile prin atelier, că zicea că n-are piesa aia, că trebuie să meargă la bază, da’ nu ştie nici dacă ăia or avea-o şi nu ne convenea să pierdem curse la extern. Apropo, nici când lucram la intern nu scăpam de ea, că ne trimitea pe la dracu’n praznic, prin Arad ori cel mai des prin Oltenia, pe la Strejeşti, Iancu Jianu sau Dăbuleni de unde-i aduceam produse agricole, îndeosebi fructe. Culmea e că de la Dăbuleni nu-i aduceam pepeni ori struguri, ci piersici. Vă daţi seama că nu puteam să i le dăm acolo în autobază, ci îşi trimitea şoferul să ne aştepte cu maşina la intrarea în Bucureşti şi ăsta i le ducea acasă. Ciudat era că, deşi pe atunci era doar şef de atelier, inginera (n.n. Aura Vasile) avea maşină neagră cu număr mic, 1-B-110 sau 111, nu mai ţin minte, aşa cum aveau doar ministerele”.

“M-a dat pe mâna Securităţii”

Pe întreaga durată în care indignatul şofer şi-a expus păţaniile cu actuala deputată PSD spusele sale erau întărite de fostul său coleg de la ITA, Nelu, care la rându-i a suferit enorm din partea Aurei Vasile, fiind la un pas să fie aruncat în puşcărie pentru o culpă minoră, lucru care în prezent pare de domeniul incredibilului. “Şi eu lucram pe extern, făceam tot Iranul sau Turcia, unde căram bulion de la fabrica din Feteşti. În 1984 s-a întâmplat nenorocirea care era să mă distrugă pe viaţă, mai ales că şi eu aveam tot doi copii mici. Într-o seară am lăsat ca de obicei camionul la autobază şi i-am zis mecanicului de la atelierul unde şefă era Aura Vasile să-mi bage ulei. Omul mi-a zis că aşa o să facă, iar a doua zi m-am urcat fără nici o grijă la volan. Vă daţi seama ce s-a întâmplat. S-a spart blocul motor, iar inginera m-a reclamat la ofiţeul de CI (n.n. Contrainformaţii) al întreprinderii cică pentru sabotaj împotriva statului socialist. Securistul, băiat de treabă, mi-a zis: “Băiete, te cam mănâncă puşcăria dacă nu găseşti pe cineva să dea bani ca să-ţi acopere paguba. Vezi că e vorba de 17.500 de lei”, bani mulţi pe timpurile alea când eu aveam un salariu de 2.300 de lei. M-a scăpat bietul tata care şi-a luat angajamentul să acopere el întregul prejudiciu, şi a tot plătit câţiva ani buni” îşi încheie Nelu povestea, adăugând la adresa fruntaşei PSD câteva cuvinte imposibil de reprodus.

“Sunt săracă şi de stânga”

Aşa se definea Aura Vasile în februarie 2008 la o întrunire la nivel înalt a pesediştilor, atunci când Dan Nica spusese că un post de deputat costă 300.000 de euro, iar unul de preşedinte de CJ chiar un milion, iar apoi a adăugat: “Eu n-am bani să susţin o asemenea campanie. Elena Udrea îşi permite, că-i bagă din borduri”. Cu toate acestea, conform propriei declaraţii de avere, Aura Vasile deţine un teren de 7059 mp la Corbeanca şi un altul de 360 mp, posedând trei case, în Bucureşti, Buzău şi Săcele. Totodată, deputata mai deţine bijuterii şi tablouri în valoare de 25.000 de euro, un autoturism Skoda şi un cont cu 378.714 lei.

* Aura Vasile şi Horen & Leibovici preiau Gara Filaret, monument istoric de la 1869

Ceea ce nu figurează în declaraţia de avere a deputatei, dar a făcut obiectul mai multor scandaluri de presă ar fi faptul că imediat după decembrie ’89 a pus mână pe Autogara Filaret, prima gară din România, construită în 1869 şi din care a plecat prima garnitură de tren din ţară, cu destinaţia Giurgiu. Deşi a fost declarată monument istoric încă din 1932, acesta a fost vândută în 2000 firmei israeline de transport Horen&Leibovici, patronii acesteia reconfirmând-o pe Aura Vasile în funcţia de manager general executiv. Despre respectiva tranzacţie, una destul de dubioasă, s-a spus că s-a făcut graţiei susţinerii fostului ministru al transporturilor, Miron Mitrea, în vremea guvernării pesediste a lui Adrian Năstase.

Carte Postala: Vechiul Bucuresti in imagini

Foto Aura Vasile: RL