Am subliniat în repetate rânduri însemnătatea documentelor sovietice pentru cunoaşterea istoriei contemporane a României. O confirmare a evaluării noastre o constituie şi volumul Protokolî zasedanii Soveta Norodnîh Kommisarov RSFSR, noiabr 1917-mart 1918 (Protocoalele şedinţelor Consiliului Comisarilor Poporului, noiembrie 1917-martie 1918) (Moscova, ROSSPEN, 2006, 520 p.), editat de un grup de specialişti ruşi de la Agenţia Federală a Arhivelor Rusiei, Arhiva Rusă de Stat pentru Istorie Social-Politică (RGASPI) şi Institutul de Istorie a Rusiei de pe lângă Academia Rusă de Ştiinţe. Volumul cuprinde numeroase documente, cu date şi informaţii despre relaţiile româno-sovietice, în perioada enunţată în titlu. Printre ele se află şi câteva documente de mare interes pentru cunoaşterea situaţiei tezaurului românesc, evacuat în Rusia în 1916-1917. După cum se ştie, între România şi Federaţia Rusă s-a încheiat, cu ani în urmă, un acord privind investigarea situaţiei acestui tezaur, dar, într-o „bună” tradiţie a celor două părţi, crearea comisiei a fost un binevenit mijloc de a îngropa această chestiune. Din partea rusă nu există voinţa politică pentru a rezolva această problemă, în sensul restituirii valorilor româneşti, expediate la Moscova pentru a fi puse la adăpost de capturarea lor de către Puterile Centrale şi aliaţii lor; din partea română, se manifestă un total dezinteres pentru o problemă care are nu numai o valoare economică, ci şi o puternică conotaţie istorică.
La Protocolul şedinţei din 15 ianuarie 1918 a Consiliului Comisarilor Poporului figurează şi o anexă, intitulată Către Consiliul Comisarilor Poporului. Raportul Comisiei pentru lichidarea contrarevoluţiei române. În acel moment, raporturile româno-sovietice erau foarte tensionate, întrucât guvernul sovietic, invocând dezarmarea unor unităţi militare sovietice de către armata română, arestase iniţial pe ministrul României la Petrograd, Constantin Diamandy, precum şi pe membrii Legaţiei şi ai Misiunii militare române (1 ianuarie 1918, stil vechi) – ceea ce a determinat intervenţia corpului diplomatic acreditat la Petrograd, în frunte cu ambasadorul SUA, care a obţinut eliberarea celor arestaţi -, măsură arbitrară, urmată de ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări şi confiscarea tezaurului aflat la Moscova (13 ianuarie 1918), guvernul sovietic anunţând că îl va remite, la momentul potrivit, poporului român.
Documentele din volumul menţionat oferă prime indicii despre situaţia tezaurului în perioada imediat următoare confiscării sale de către autorităţile sovietice.
Iată textul raportului amintit: „Discutând informaţiile avute la dispoziţie despre situaţia din Moldova şi Basarabia, Comisia (pentru lichidarea contrarevoluţiei române – n.n.) a ajuns la concluzia că este necesar să se ia imediat cele mai hotărâte măsuri de înăbuşire a contrarevoluţiei române. Pentru conducerea generală, în Moldova şi Basarabia, a acestei acţiuni, după părerea Comisiei, sunt necesare următoarele: 1) Să se creeze, la Chişinău, un Colegiu autonom superior ruso-român în problemele româneşti şi basarabene, format din reprezentanţi ai organizaţiilor locale revoluţionare, aflate pe poziţiile Puterii Sovietice, ca de exemplu: „Rumcerod” (Comitetul Executiv Central al Sovietelor de deputaţi soldaţi, marinari, muncitori şi ţărani din Comitetele Frontului din România, Flota Mării Negre şi Regiunea Militară Odessa – n.n.), Sovietele de deputaţi muncitori şi ţărani din întreaga Basarabie şi din oraşul Chişinău, Partidul Social-Democrat Muncitoresc din România, Partidul Social-Democrat Muncitoresc din Moldova şi alte organizaţii; 2) Pentru transpunerea, cât mai rapidă, în viaţă a celor de mai sus, Comisia consideră necesar să delege neîntârziat la alcătuirea ei următorii tovarăşi: Hristian Gheorghievici Rakovski, Mihail Gheorghievici Bujor, Mihail Manuilovici Braşevan, Viliam Bernardovici Spiro, Aleksandr Konstantinovici Voronski, Fedor Ivanovici Kulea (Poliarnîi) şi, de asemenea, Antoli Grigorievici Jelezniakov, cu împuterniciri având următorul conţinut: „Deţinătorul documentului, tov. …., se numeşte de către Consiliul Comisarilor Poporului în calitate de Comisar-organizator în problemele ruso-române, în sudul Rusiei”; 3) Să se aloce Colegiului Superior – pentru necesităţile enumerate mai sus, din fondurile Consiliului Comisarilor Poporului – cinci milioane de ruble; 4) „Pentru îndeplinirea hotărârilor comisarilor să se trimită, în acelaşi timp cu ei, un detaşament de marinari şi soldaţi revoluţionari sub comanda comisarului tov. Jelezniakov; acestui detaşament îi va fi încredinţată misiunea de a furniza – într-unul din punctele sigure din sud – fondul Trezoreriei de campanie a armatei de pe Frontul românesc, a ordonanţelor de plată pentru Flota Mării Negre, precum şi a sumelor menţionate mai sus, necesare Colegiului Superior.
Comisia roagă Consiliul Comisarilor Poporului să adopte o hotărâre urgentă în problemele menţionate mai sus.
Preşedintele Comisiei, Gheorghi Cicerin.
Membri: A. Voronski, F.I. Kulea, M.G. Bujor, A. Jelezniakov, Viliam Spiro, H. Rakovski, Braşevan (trei semnături nu au fost descifrate).
Secretar: V. Şenşev”.
Pe acest document, în aceeaşi zi de 15 ianuarie 1918, există următoarele rezoluţii: „Să se ia cele cinci milioane din banii româneşti confiscaţi la Moscova. Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, V. Ulianov (Lenin). Şeful Consiliului Comisarilor Poporului, Vlad[imir] Bonci-Bruevici. Cele cinci milioane de ruble luate se acoperă din Fondul român confiscat. Protocol nr. 47, dosar 11″.
O altă anexă din acelaşi grup de documente are următorul conţinut: „Către, Departamentul Trezoreriei de Stat, lui Dimitrie Petrovici Bogolepov. Stimate tovarăşe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât, în şedinţa sa din 15 ianuarie, să aloce cinci milioane de ruble din fondurile Trezoreriei de Stat pentru Colegiul Superior Român în problemele româneşti şi basarabene. Comunicându-vă această hotărâre a Consiliului, vă rugăm să luaţi măsuri urgente pentru realizarea, cât mai rapidă, a acestei alocări, ţinând seama [de faptul] că un milion este de dorit să fie dat în bancnote româneşti” (pp. 218-219).
Din textele reproduse mai sus, reiese limpede că noua conducere sovietică urmărea să „stimuleze” revoluţia în Basarabia şi în Moldova, creând în acest scop un organ de conducere cu o componenţă, într-adevăr, „internaţionalistă” (revoluţionari din Rusia, România, Basarabia şi Bulgaria) la dispoziţia căruia au fost puşi bani – cele cinci milioane de ruble – proveniţi din tezaurul românesc confiscat.
Convinşi de iminenta victorie a revoluţiei comuniste în România, urmată de constituirea unui guvern comunist în această ţară, conducerea sovietică a întocmit şi un proiect de decret, anexat la Protocolul din 18 ianuarie 1918, cu următorul conţinut: „Guvernul Muncitoresc-Ţărănesc al Republicii Socialiste Ruse a Sovietelor salută primul Guvern Socialist Româno-Basarabean al Sovietelor, format din tovarăşii… (numele lor nu este indicat – n.n.), exprimându-şi bucuria faţă de sporirea rândurilor revoluţiei cu un nou aliat socialist; Guvernul Muncitoresc-Ţărănesc Rus pune la deplina dispoziţie a acestuia (Guvernului Socialist Româno-Basarabean al Sovietelor – n.n.) întreg fondul de aur existent şi toate bunurile fostului guvern regal român aflate pe teritoriul Republicii Ruse a Sovietelor” (p. 244).
Speranţele bolşevicilor într-o răsturnare revoluţionară în România nu s-au realizat, astfel că tezaurul românesc a rămas, până în ziua de astăzi, cu excepţia restituirii unor piese artistico-istorice, în posesia autorităţilor de la Moscova. Documentele citate mai sus arată însă că, încă din primele zile de după confiscare, guvernul sovietic începuse să cheltuiască din banii tezaurului. Probabil că, de atunci şi până la dispariţia URSS, aceste practici au continuat, ceea ce ar explica de ce tezaurul românesc este astăzi… de negăsit!
Acad Florin Constantiniu
