Eurodeputaţii au descoperit Marea Neagră, în ceasul al 12-lea! O nouă linie bugetară şi mai multe resurse umane ale UE sînt necesare, au spus ieri, membrii Parlamentului European. Strategia pentru regiunea Mării Negre are nevoie de o linie bugetară specifică, care ar trebui să acorde prioritate atît finanţării de proiecte de dezvoltare la scară mică, cît şi cooperării transfrontaliere, se menţionează într-un raport elaborat de Traian Ungureanu (PPE, RO). Alte priorităţi ar trebui să fie stabilizarea regiunii, asigurarea respectării drepturilor omului, gestionarea migraţiei, îmbunătăţirea securităţii energetice şi promovarea dezvoltării sociale şi de mediu. Eurodeputaţii sugerează, de asemenea, sporirea vizibilităţii planului de acţiune viitor, prin organizarea de reuniuni ministeriale periodice între UE şi ţările riverane (Turcia, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova şi Ukraina). Aceştia consideră Turcia şi Rusia drept parteneri care ar trebui în mod ideal să fie implicaţi corespunzător în cooperarea regională de la Marea Neagră.
Parlamentul European sugerează dezvoltarea “unui sistem de avertizare rapidă în cazul conflictelor,” care ar servi la consolidarea încrederii în regiune şi la prevenirea escaladării violenţei. Un astfel de sistem se va concentra pe cazuri concrete, cum ar fi dezvăluirea publică a vînzărilor de arme şi a activităţilor militare navale. Aici, deputaţii s-au declarat îngrijoraţi în mod special de extinderea contractului de închiriere pentru flota Rusiei din Marea Neagră, aflată în Crimeea. Despre contractul comercial uriaş între Rusia şi Franţa, privitor la navele port-elicopter Mistral, nici o borbă! De unde înţelegem că, din nou, în Uniunea Europeană, cu 27 de egali, unii sînt “primii” inter pares! De fapt, răbufnirea de orgoliu a democrat-liberalului român nu este altceva decît un nou episod din confruntarea diplomatică dintre Franţa şi România. Franţa, alături de Germania şi Finlanda au spus un NU categoric aderării României la termen în spaţiul Shengen, iar România încearcă acum cîteva şicane jalnice la adresa Franţei – implicată „uninominal” în Regiunea Mării Negre prin sprijinul tehnologic militar oferit Rusiei – dar fără a avea curajul de a o spune răspicat. Iar eurodeputaţii sau se fac că nu înţeleg, sau nu-i interesează „trăirile” României. De altfel, din punctul meu de vedere, întreaga politică externă românească este deficitară, în acest moiment!
Gregory Connor, directorul Centrului pentru Cooperare Transfrontalieră de la East-West Institute Bruxelles, a identificat provocările cărora regiunea Marii Negre trebuie să le facă faţă: – naţionalism şi conflicte; – securitate; – managementul resurselor naturale; – disparităţile economice; – probleme ale tineretului, inclusiv şomajul şi radicalizarea (un fenomen din ce în ce mai îngrijorător şi pe Continent!); – dezvoltarea societăţii civile şi a media; – probleme de frontieră, republici secesioniste şi relaţiile interstatale şi – traficul ilicit, crima organizată şi corupţia. Probleme dificile pe care Uniunea Europeană îşi propune să le abordeze, în următorii ani, într-o regiune cu o populaţie uriaşă, după cum rezultă din statistica prezentată de SAR, în 2006, la “Black Sea Dillemas”, un moment în care ideile României despre promovarea intereselor europene la Marea Neagră erau întîmpinate cu zîmbete ironice la Bruxelles!
Populaţia ţărilor de la Marea Neagră: Bulgaria – 7,450,349; România – 22,329,977; Moldova – 4,455,421; Ukraina – 47,425,336; Rusia – 143,420,309; Georgia – 4,677,401; Azerbaijan – 7,911,974; Armenia – 2,982,904; Turcia – 69,660,559 (Sursa: Raportul SAR, 5 iunie 2006: Black Sea Dillemas).
Atenţia asupra spaţiului Mării Negre nu este nouă. Secretarul de stat american Madelin Albright, declara, în 1996!: “Reţineţi că abordările României nu sînt strict în interesul României”, iar preşedintele Traian Băsescu lansa, în 2005, celebra sintagmă: “Marea Neagră lac rusesc”: Noi avem obligaţii faţă de partenerii noştri europeni, faţă de partenerii noştri din NATO. Ca ţară de frontieră a celor două structuri – Uniunea Europeană şi NATO – trebuie să promovăm interesele acestor structuri, nu numai interesele noastre…: Marea Neagra va deveni sigură atunci cînd va deveni internaţionalizată, atunci cînd se vor adopta soluţiile care au fost adoptate în Marea Mediterană. Pentru a deveni o zonă a păcii trebuie scoasă de sub influenţa unică a Federaţiei Ruse… Albright s-a dus, Băsescu şi România au rămas cu… ponoasele, iar UE şi Rusia… cu foloasele!
Cu toate acestea, zona Mării Negre, ca spaţiu geopolitic de confluenţă, are o valoare cu totul specială, dacă o situăm în perspectiva unei arhitecturi euro-asiatice. După destrămarea URSS, zona Mării Negre a intrat în fluxul multiplelor transformări geopolitice internaţionale, datorită bogăţiei materiilor prime energetice şi extinderii spaţiului euro-atlantic şi al Uniunii Europene. Noul cîmp deschis pentru strategiile industriale şi comerciale constituie debutul unui nou front politic şi militar. Departe de a fi o metaforă, regionalizarea securităţii Mării Negre presupune un răspuns local nu numai la riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi (RAV), ci şi la cerinţele de gestionare şi de monitorizare a acestora. Mediul de securitate internaţional este, în prezent, încărcat de riscuri şi ameninţări grave – terorism, dispute interetnice şi rivalităţi religioase, crimă organizată transfrontalieră, stări de tensiune şi conflict întreţinute de forţe destabilizatoare în multe zone ale lumii, tulburări interne, ca şi unele evenimente neprevăzute, precum inundaţii, cutremure, secete etc., fiecare în parte şi toate la un loc constituind riscuri de instabilitate şi insecuritate pentru comunitatea internaţională. Tot acest melanj de insecurităţi poate duce în două direcţii distincte: spre o cooperare internaţională solidă, sau spre fracturare. Acest şablon se poate aplica şi Regiunii Mării Negre. Inconsecvenţa mesajelor transmise de Uniunea Europeană în această zonă are ca rezultat consolidarea poziţiei de pivot de securitate a Turciei în regiunea extinsă a Mării Negre (din Balcani spre Caucaz şi Marea Caspică), dar şi a Orientului Mijlociu şi Orientului Mijlociu Extins(Iranul, Afganistanul, ţările Asiei Centrale). Turcia însăşi este „beneficiara” politicii inconsecvente promovate de Uniunea Europeană: ba este candidat la aderarea în spaţiul european, ba principal furnizor de emigranţi ilegali peste frontiera cu Grecia (care este pusă în situaţia de a-şi construi un zid de protecţie la frontiera cu Turcia, sau a părăsi Spaţiul Shengen!).
Decizia UE de extindere a politicii de vecinătate a Europei spre Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia face ca ţările din nord-estul Mării Negre să-şi consolideze şi diversifice relaţiile cu Uniunea. Interesul comunităţii europene îl reprezintă, în primul rînd, resursele de hidrocarburi. Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei împotriva traficului de arme, droguri, fiinţe umane etc. Alianţa se confruntă şi cu conflictele îngheţate din Transnistria, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia, de care nu poate face abstracţie în atingerea obiectivului său de proiectare a stabilităţii în Orientul Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra terorismului, desfăşurată în Afghanistan, şi extinderii atribuţiilor NATO în această zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei americane. Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României şi Bulgariei (şi Georgia s-a arătat disponibilă de a găzdui astfel de baze) reprezintă un alt factor de sprijin al campaniei de instaurare a securităţii şi eradicare a fenomenului terorist. Însă, pentru o fundamentare a unei viitoare unităţi geopolitice este necesară împărtăşirea aceloraşi ţeluri şi eforturi conjugate ale ţărilor regiunii şi Uniunii Europene ÎN ANSAMBLU.
România, ca membru al NATO şi al Uniunii Europene, a “ameninţat” că se implică mai activ în transformarea spaţiului Mării Negre într-o regiune de stabilitate, atît prin pîrghiile date de poziţia sa strategică la intersecţia Balcanilor cu Caucazul, cît şi printr-o cooperare şi colaborare mai strînsă cu statele UE şi cele riverane. Din păcate, inconsistenţa şi inconsecvenţa acţiunilor politice ale României, din ultimii ani, dar şi fractura economică, politică şi socială din ineriorul ţării (insecuritatea dobîndită), au făcut ca “proiectul românesc al Mării Negre” să dispară în “valurile întunecate şi spumoase ale reformei”. O şansă pentru ca vocea României să se facă auzită pe acest domeniu, o reprezintă cooperarea plenară cu Republica Moldova şi convergenţa politicilor la Marea Neagră cu Strategia Dunării, Moldova constituindu-se, în acest moment, în cel mai apropiat „furnizor de insecuritate” (prin problema diferendului Transnistrean) dar şi o punte între spaţiul carpato-danubian şi Zona Odessa-Krimeea. Pe de altă parte, Moldova are şansa de a se dezvolta printr-o politică economică „deşteaptă” faţă de China, deosebit de interesată de spaţiul de Răsărit basarabean, o continuă apropiere faţă de UE şi o implicare mai curajoasă în Parteneriatul pentru Pace al NATO. Cred că o politică de securitate comună româno-“moldovenească” la Dunăre şi la Marea Neagră ar fi în avantajul ambelor ţări şi ar face vocea României mai „vocală” în corul fals european.
Finalul analizei la Mario Balint – Corespondent Special
