Ziaristi Online continua sa publice extrase din exceptionala lucrare a istoricului american Larry L Watts „With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” – „Cu aşa prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”, aflata in curs de aparitie la Editura Rao. Dupa o sinteza despre Cum a fost furata revolutia romanilor si Romania de catre agentii NKVD/KGB si urmasii lor si o aluzie la o tema la zi, Izolarea Romaniei de catre Rusia sovietica prin intermediul agentilor sai din Franta si Germania, am prezentat istoria uneia dintre cele mai cunoscute afaceri de spionaj ale KGB, derulate pentru prafuirea Romaniei: Afacerea Caraman. In episodul trecut am tratat reactivarea agentilor Kominternului si recrutarea altor lideri ai PCR si cadre de varf ale Securitatii si Armatei de catre KGB si GRU, dezvalurii care merg acum mai departe, pana la sefia DIE.
Românii foşti şi viitori agenţi sovietici
Între timp, ofiţerii din conducerea DSS şi DIE recrutaţi de sovietici îşi aduceau la rândul lor contribuţia la serviciile ”partenere”. În primăvara lui 1971, o facţiune pro-sovietică a încercat să stabilească legături independente şi să organizeze propriile operaţiuni împotriva lui Ceauşescu şi a principalilor săi susţinători din Occident. Unul dintre cei mai importanţi membri ai acestei reţele a fost şeful DIE, Nicolae Doicaru.
Pe 22 martie 1971, Doicaru a călătorit sub o identitate falsă la Copenhaga, obiectivul său real fiind o trecere rapidă şi prin Republica Democrată Germană, la întoarcerea din Olanda, ocazie cu care i-a făcut o ”vizită incognito” omologului său est-german, Markus Wolf, şeful HVA al STASI, vizită pentru care primise ”mandat din partea tovarăşului Stănescu”, preşedintele Consiliului pentru Securitatea Statului. Doicaru nu s-a întors cu mâna goală. După cum îl informa Wolf pe şeful STASI, Mielke, ”Doicaru nu numai că a pus la punct un plan complex” suficient ”unei discuţii pe larg”, dar a adus ”liste şi materiale” de interes pentru comunitatea de informaţii de la Berlin, reprezentând ”noile echipamente”elaborate de departamentul tehnic al Securităţii.
Subliniind în mod repetat faptul că a venit ca ”prieten şi comunist, cu dorinţa de a face ceva bun pentru ţările (şi) partidele noastre, în lupta împotriva imperialismului american şi german”, şeful serviciului de informaţii externe român a precizat că este mandatat pentru respectiva întâlnire clandestină de şeful DSS, Ion Stănescu, şi că, despre misiunea sa, avea cunoştinţă şi primea aprobarea fostului ministru de interne şi şef al DSS, Alexandru Drăghici.
Potrivit şefului serviciului de informaţii român, DIE era o forţă de sine stătătoare:
Pentru activitatea oficială, nu ne oprim la documentele scrise care ne sunt trimise de conducerea partidului sau de ministerul de resort. Nu am venit aici fără mandat şi fără însărcinare….Am venit în calitatea mea de comunist, pentru a discuta mai multe probleme importante, de interes deosebit, dar şi pentru a aduce o contribuţie la lupta comună pe care o desfăşurăm.
Făcând o serie de declaraţii extrem de importante prin care se recunoştea şi se dovedea gravitatea problemei privind loialitatea cadrelor de conducere a DIE şi DSS, Doicaru a declarat următoarele:
* El şi Stănescu (şi Drăghici), ”reprezentând partea română, considerăm că motivul pentru care relaţiile noastre, în momentul de faţă, se găsesc la un nivel atât de scăzut nu este justificat”;
* Acesta a fost împuternicit ”să înceapă discuţiile pe marginea problemelor comune, de interes pentru ambele părţi şi pe baza acestor întrevederi să dezvolte relaţiile viitoare”;
* Stănescu ”semnase deja un protocol de colaborare” la Moscova cu şeful KDS-ului bulgar Anghel Solakov şi avea să se întâlnească ”în curând” cu şeful AVH-ul ungar, Andras Benkei, pentru ”a găsi o cale de soluţionare a problemele comune”;
* Doicaru însuşi s-a întâlnit cu şefii serviciilor de informaţii poloneze, Miroslaw Milewski şi Franciszek Sylachcic, ”stabilind problemele de interes pentru ambele părţi” şi făcând schimb de informaţii;
* Doicaru a vorbit, de asemenea, ”personal” cu şeful KGB, Andropov, şi ”a început un schimb de informaţii cu tovarăşii sovietici”, îndeosebi pe marginea ”unor subiecte legate de informaţiile din domeniul ştiinţific şi tehnic”.
Din răspunsurile lui Wolf, era evident că, încă din martie 1969, Doicaru şi Stănescu încercaseră să încheie o alianţă secretă în domeniul informaţiilor cu serviciile partenere „cu care aveau o strânsă colaborare” contrar deciziilor şi independent de politica pro-occidentală a Partidului Comunist Român şi a Guvernului. La momentul respectiv, cei doi au avut ”întrevederi pe probleme de informaţii” la Budapesta şi au ajuns la ”o concluzie comună privind problemele întâlnite în evaluarea situaţiilor operative”, după care au urmat alte trei întâlniri (inclusiv la Moscova, cu ocazia sărbătoririi celei de a 50-a aniversări a Ceka, din decembrie 1969). Wolf l-a asigurat pe Doicaru de faptul că nu ”a uitat nimic din cele spuse la Budapesta şi la Moscova, nu numai cu ocazia negocierilor oficiale, dar şi cu ocazia discuţiilor avute în afara cadrului oficial”.
Doicaru şi Stănescu doreau foarte mult să iniţieze discuţiile secrete cu şeful STASI, Ernst Mielke, şi să încheie un acord secret de cooperare pentru care Doicaru elaborase deja un proiect, pe care i l-a înmânat lui Wolf. Cele 17 articole ale acestui Protocol privind colaborarea dintre Consiliul pentru Securitatea Statului al Republicii Socialiste România şi Ministerul pentru Siguranţa Statului al Republicii Democrate Germane nu ilustrau politica de independenţă a României, îndeosebi în privinţa relaţiilor cu Germania şi SUA, nici în timpul lui Gheorghiu-Dej şi nici în timpul lui Ceauşescu. De exemplu, articolul 10 al Protocolului prevedea că DSS şi STASI vor face schimb de informaţii şi vor coopera “pentru a contracara acţiunile inamice îndreptate împotriva ţărilor noastre, ale unor posturi de radio, cum ar fi: Europa Liberă şi Vocea Americii, care erau conduse şi finanţate de serviciile occidentale de informaţii.”
Această poziţie era lipsită de sens din perspectiva politicilor, alianţelor şi riscurilor pe care Bucureştiul şi le asumase timp de mai mult de un deceniu. Din momentul în care România a încetat să bruieze transmisia postului de radio Europa liberă (RFE) şi Vocea Americii (VOA) în 1963 “până în 1977 transmisiunile RFE difereau foarte puţin de informaţiile furnizate de posturile naţionale româneşti, ceea ce i-a făcut pe oficialii români să considere RFE ca fiind, în mare, un post de radio “prieten”.” De fapt, RFE şi VOA (precum şi alte posturi de radio occidentale importante cum ar fi BBC şi DEUTSCHE WELLE) susţineau în mod constant, prin transmisiunile lor, eforturile depuse de “liderii români de a se distanţa de Moscova”, contribuind la legitimarea climatului politic intern şi la obţinerea recunoaşterii internaţionale, care a oferit protecţie regimului şi politicii acestuia împotriva manipulării sovietice. Doicaru şi Stănescu (şi Drăghici) căutau aliaţi pentru a îndepărta conducerea din momentul respectiv a partidului şi pentru a stopa politica independentă a acestuia.
Doicaru nu şi-a exprimat nici opoziţia, nici rezerva faţă de menţiunea lui Wolf, potrivit căreia colaborarea în domeniul informaţiilor şi “relaţiile dintre organele de siguranţă” pornea de la premisa “totul sau nimic”. Obiectivul lor era “o strânsă colaborare cu Ceka” – care era codul pentru subordonarea totală faţă de centrul KGB, în timp ce “colaborarea formală numai în anumite probleme” “nu era de dorit”. În mod ironic, până în urmă cu cinci luni de zile, singura problemă – de fapt, motivul pentru care “se încălca înţelegerea” – a fost că cea care trebuia să iniţieze colaborarea pe probleme de informaţii era conducerea partidului. Potrivit şefului serviciului extern de informaţii est-german:
Elementul decisiv este felul în care va aprecia acest lucru conducerea partidului,
felul în care acesta percepe situaţia şi concluziile care se vor impune. Colaborarea
noastră se bazează pe politica comună a partidelor noastre “un punct de vedere
comun” privind probleme precum: Cine este inamicul? Unde se află acesta? Cât de
puternic este? Care sunt tehnicile şi mijloacele folosite de inamic?
După cum remarca Wolf, şi după cum a confirmat Mielke a doua zi, toate operaţiunile de cooperare internaţională ale STASI erau „stabilite de Minister prin Departamentul Internaţional al Comitetului Central al Partidului şi acesta era singurul mod în care se stabileau contactele” din moment ce nu exista „niciun alt contact la nivel de politică de partid”. S-a renunţat la aceste condiţii la nici cinci luni după aceeea, când Brejnev a ordonat o operaţiune de recrutare pentru a crea în România un cvorum de oficiali pro-sovietici (şi susţinători ai Tratatului de la Varşovia) care să se opună politicii independente şi anti-sovietice a regimului şi care să îl elimine pe Ceauşescu. Liderul sovietic remarca faptul că „politica lor comună” consta, la momentul respectiv, „în încercarea de a influenţa evoluţia evenimentelor pe plan intern” „ţinând cont de faptul că existau şi tovarăşi buni în România” şi folosind „ambasada şi alte contacte” pentru a-i contacta şi a-i recruta. Brejnev a precizat că această apropiere se desfăşura în paralel cu eforturile depuse de Departamentele Internaţionale şi Ideologice „pentru a coordona activitatea comună, de exemplu, în legătură cu China şi România”.
Liderul partidului polonez, Gierek, care, potrivit stenogramei est-germane a întâlnirii, a propus o schimbare a politicii, a sugerat, de asemenea, ca „partenerii care aveau o strânsă colaborare” să îşi „exercite influenţa asupra activului de partid” vorbind „sincer oamenilor” despre faptul că „Ceauşescu nu va putea scăpa” în momentul în care partenerii „îşi vor exercita influenţa”. În acest sens, Gierek a concluzionat: „Trebuie să identificăm de pe acum care sunt acei oameni din România pe care ne vom putea baza pe viitor.” Liderul cehoslovac Husak considera că nu are sens să se poarte niciun fel de discuţie cu Ceauşescu şi susţinea, de asemenea, o reorientare către „cei care ne vor susţine pe viitor”. Date fiind numeroasele exemple de „trădare” şi „înaltă trădare”, prezentate de Kádár şi Jivkov (iar Husak a fost de aceeaşi părere cu liderul ungar care a precizat ceva similar privind România, menţiune care nu este inclusă în stenogramă), putem considera că aceste măsuri s-au bucurat de o susţinere unanimă şi entuziastă.
În anul 1971 nu s-a înregistrat nicio ameliorare a ostilităţii sovieticilor şi statelor membre Tratatului de la Varşovia faţă de România. În schimb, România era considerată ca fiind aliat al Chinei şi ca având relaţii foarte strânse cu SUA, într-o perioadă în care KGB se gândea serios să înlocuiască SUA cu China în rolul „Inamicului Principal”. Suspiciunile autorităţilor de la Moscova erau întemeiate. Delegaţia militară chineză primită de Ceauşescu la sfârşitul lunii august a reiterat public solidaritatea şi „sprijinul explicit” al Chinei pentru „România, în lupta sa împotriva folosirii forţei şi pentru apărarea suveranităţii naţionale”. Agenţii din Germania de Est au considerat prezenţa celor doi experţi în armament din China şi natura „cuprinzătoare” a programului acestora, inclusiv vizitele efectuate în „majoritatea unităţilor combatante ale armatei şi antrenamentele Gărzilor Patriotice”, o dovadă a abordării unor discuţii pe tema implementării unor „măsuri concrete” în vederea „cooperării în domeniul militar”. Chiar mai suspectă s-a dovedit participarea la toate recepţiile a unui grup de „turişti” chinezi neidentificaţi, aflaţi în vizită în România în perioada respectivă.
Autorităţile de la Moscova au implementat o serie de măsuri pentru a bloca accesul cetăţenilor români la informaţii utile privind intenţiile lor viitoare, instruind serviciile de informaţii ale statelor membre ale Tratatului de la Varşovia să rupă orice relaţii cu serviciul român. De exemplu, în decembrie 1971, noul ministru de interne bulgar şi preşedinte KDS, Anghel Ţanev, a fost constrâns să-şi recunoască propria vină în faţa lui Iuri Andropov, şeful KGB. Decizia predecesorului său de reînnoire a acordului de colaborare cu statul român în 1971, a fost caracterizată de Ţanev drept o eroare gravă, „o încercare de a dezvolta, fără vigilenţă revoluţionară, relaţii atât de apropiate cu serviciul secret român”.
Conducerea DSS/DIE a făcut demersuri la fel de ostentative cu ocazia unei vizite oficiale efectuate de o delegaţie a KGB, la jumătatea anului 1971. Delegaţia KGB a fost condusă de colonelul Oleg Kalugin, şeful Departamentului de contraspionaj din KGB. Kalugin a fost primit „călduros” de Stănescu, Doicaru şi cadre de conducere ale DIE. De fapt, Doicaru a însoţit delegaţia sovietică la Mangalia, pe ţărmul Mării Negre. La întoarcerea lor la Bucureşti, cu ocazia unei recepţii organizat de ministrul de Interne şi şeful Securităţii, Kalugin a fost tras deoparte de adjunctul lui Stănescu şi condus la o întâlnire separată, ce avea loc la sediul ministerului, cu Victor Dorobanţu, şeful Departamentului de transmisii criptate.
Kalugin şi Dorobanţu lucraseră amândoi la Washington D.C. în anii ’50, perioadă în care DSS se subordona complet şi direct KGB-ului. Dorobanţu l-a avertizat pe şeful Departamentului de contraspionaj al KGB să nu „se încreadă în zâmbetele oficiale” şi i s-a plâns că Ceauşescu a ordonat ca aceea să fie ultima dată când avea să ia legătura cu KGB. Ofiţerul DIE, care controla comunicaţiile securizate externe, nu numai ale propriului serviciu şi reţelelelor acestuia, cât şi ale Ministerului pentru Afaceri Externe şi PCR, „s-a lansat într-o critică virulentă la adresa lui Ceauşescu”, numindu-l „un trădător” care, împreună cu şleahta lui, „nu dădea doi bani” pe „socialism sau pe prietenia cu Uniunea Sovietică”. Solicitând în mod deschis sprijin sovietic pentru declanşarea unei lovituri de stat în vederea înlăturării lui Ceauşescu de la putere, Dorobanţu a subliniat următoarele: ”Noi, organele de securitate, începem să realizăm că va trebui detronat”.
Concluzia discuţiei purtate de Andropov cu cadre de conducere ale KDS şi Ministerului de Interne bulgar, în martie 1972, avansează România ca principala ţintă a KDS, la vremea respectivă (alături de SUA, China, Iugoslavia, Albania, Turcia şi Grecia). În toamna anului 1972, KGB a continuat să desfăşoare operaţiuni împotriva României şi partenerilor săi socialişti când, de exemplu, „aflându-se într-o relaţie strânsă de cooperare cu KGB”, şeful KDS i-a cerut biroului politic bulgar „să sporească numărul personalului serviciilor de informaţii, ca răspuns la nevoia de extindere a operaiunilor secrete” în România, China, Iugoslavia şi Abania.
Va urma
