Datorită faptului că puţină lume cunoaşte caracteristicile geografice şi politice, precum şi trecutul recent al principalului teatru de operaţiuni în care soldaţii români îşi fac datoria, încerc să suplinesc informaţiile prea puţine din media prin intermediul acestui articol.

Afghanistanul, prin poziţia sa în Asia Centrală, a fost permanent în calea invaziilor şi migraţiilor. Pe aici converg toate traseele, pornind din bazinul Tigrului şi Eufratului, prin platoul iranian, către India prin trecătorile din munţii Hindu Kush, sau din Orientul Îndepărtat prin bazinul Tarim, către stepele eurasiatice. Cum era normal, geografia i-a influenţat istoria, la fel cum o face şi astăzi. Multe imperii s-au întins peste teritoriul de azi al Afghanistanului, unul dintre cei mai cunoscuţi cuceritori fiind Alexandru Macedon, în 330 î.Ch., influenţându-i limba, cultura, religia şi chiar etniile ce-l populează în ziua de astăzi. Ultimul imperiu afghan a fost fondat de Ahmad Shas Durani la începutul secolului XVIII, prin unificare triburilor din regiune. Sunt de notorietate luptele britanicilor în pasul Kyber în războaiele anglo-afghane din secolul XIX şi dârzenia luptătorilor afghani. Dar sunt cunoscute şi războaiele civile care au măcinat societatea afghană de secole.
Geografia Afghanistanului a avut o mare înrâurire asupra vieţii în acest ţinut. Două treimi din teritoriu este acoperit de munţii Hindu Kush, o continuare a munţilor Himalaya, altitudinea maximă din Afghanistan fiind de 7492 metri la Noshaq. În sud-vest există o zonă de câmpie, platoul sud-vestic, circa un sfert din teritoriu, şi o fâşie de câmpie la nord. Climatul este vitreg, iar asta sa s-a manifestat şi asupra locuitorilor. Oameni aspri, deprinşi cu lipsurile şi durităţile, la fel ca şi vântul tăios printre colţurile stâncii de cremene. Iar toate armatele ce au trecut pe aici au simţit asta.
Afghanii trăiesc în văile mărginite de creste aride, ce separă comunităţile prin bariere dificil de trecut. De aceea unicitatea fiecărei comunităţi, împreună cu climatul aspru şi condiţiile grele de supravieţuire, au marcat caracterul oamenilor şi au mărit ascendentul unor caracteristici individuale ale fiecărei comunităţi asupra poporului ca ansamblu.
Astfel, nu este greu de înţeles în ce măsură, la fel ca şi în cazul altor comunităţi asiatice sau africane, tribul are preponderenţă majoră asupra noţiuniunilor ca şi cea de naţiune sau patrie. Afghanul de rând este credincios în primul rând tribului, comunităţii înguste din care face parte. Adăugând la aceasta şi clivajul etnic şi politic, putem să ne facem o idee asupra loialităţii afghanilor, precum şi asupra mozaicului ce caracterizează societatea afghană.
Predominanţi în regiune sunt paştunii (10 milioane din populaţia de 28,4 milioane, nu este clar dacă această cifră include şi cei 3 milioane de afghani refugiaţi în ţările vecine). Simptomatic pentru problemele regiunii este faptul că un număr mai mare de paştuni trăiesc compact în zona de graniţă cu Pakistanul, iar grupuri ceva mai reduse în estul Iranului, de asemenea învecinat cu Afghanistanul. Tadjicii (4,3 milioane), unii sunt grupaţi în zona de nord, aproape de graniţa cu Tadjikistanul, dar domină numeric patru din cele şase mari oraşe ale Afghanistanului: Kabul, Herat, Ghazni şi Majar-i-Sharif. În cadrul tadjicilor există şi subgrupuri de religie şiită, spre deosebire de majoritatea care este sunnită, la fel ca şi aproape întreaga populaţie afghană (80-89% sunniţi din cei 99,7% islamişti).
Urmează grupurile etnice ale hazarilor, turkmenilor, balucilor, nuristanilor şi altele. Mai există şi diferenţele lingvistice, ţara având două limbi oficiale, pashtu şi persană (numită şi dari), ambele indo-europene, precum şi o serie de alte limbi recunoscute la nivel regional, cum ar fi uzbekă, turkmenă, nuristană. Se mai adaugă şi alte limbi minore, ca şi pamiră, brahui, kirghiză, etc.
În anii 80 au secolului trecut, se estima populaţia Afghanistanului undeva la 16 milioane de locuitori. Ritmul de creştere, ca şi în ţările subdezvoltate, este deosebit de înalt, ţinând cont de faptul că între 0,6 şi 2 milioane au dispărut între 1979 şi 2001, la care se adaugă şi cei aproximativ 5 milioane refugiaţi. ONU estimează populaţia Afghanistanului în 2050 la 82 milioane locuitori.
Această creştere explozivă generează o populaţie tânără majoritară, fără speranţe, dar nerăbdătoare, gata să se revolte sau să fie folosită şi manevrată de oricine promite ceva, aşa cum s-a întâmplat până acum. La fel cum s-a văzut şi în cazul altor state subdezvoltate, un procent ridicat de populaţie între 20-30 de ani este un catalizator pentru mişcări radicale şi alunecare spre extremism, datorită lipsei perspectivelor de realizare economică individuale şi de grup.
De acea, ralierea tinerilor afghani grupărilor militare diverse, inclusiv în rândul talibanilor, este mai uşor de înţeles din această perspectivă. Întotdeauna va fi o suficientă pepinieră de candidaţi la Războiul Sfânt, inclusiv de doritori de a deveni martiri, adică atentatori sinucigaşi. Iar subdezvoltarea şi lipsa de perspectivă nu face decât să mărească această pepinieră.
Astfel, ţinând cont de caracteristicile Afghanistanului, nu este de mirare faptul că întreaga ţară este fragmentată în triburi şi grupări paramilitare zonale, conduse de adevăraţi seniori feudali, care întreţin vaste armate private şi trăiesc în regiuni fortificate impenetrabile, de neatins de conducerea centrală afghană, fiind practic singuri stăpâni cu drept de viaţă şi moarte asupra unui anumit teritoriu. Acolo legea sunt ei, nu guvernul de la Kabul. Presa occidentală le-a găsit un nume sugestiv: seniori ai războiului (local warlords). Într-adevăr, asta şi sunt. Şi din timpuri străvechi, au făcut ce au ştiut mai bine, şi anume să se lupte între ei pentru influenţă şi resursele reduse ale Afghanistanului.

Războiul sovieto-afghan

Anul 1979 a fost un an plin de evenimente importante în contextul Războiului rece ce opunea cele două blocuri, comunist şi occidental. Revoluţia islamică condusă de ayatollahul Khomeini răstoarnă regimul şahului proamerican în Iran, la Camp David se semnează pacea între Egipt şi Israel, punând capăt războiului dintre cele două state ce a durat din 1948, data apariţiei statului evreu. Sfârşitul acestui an marchează şi invazia sovietică în Afghanistan, eveniment major în istoria acestei ţări.
Interesul Rusiei în regiune este mai vechi, încă din secolul XIX s-au ciocnit zonele de influenţă britanice şi ruseşti în zonă. Puterea sovietică, de asemenea, a manifestat o preocupare constantă faţă de Afghanistan, încă din 1919, când îi furnizează armament şi instructori pentru a lupta împotriva britanicilor. Aceste relaţii s-au dezvoltat constant şi în deceniile următoare.
Înlăturarea monarhiei, în 1973, a lăsat câmp liber de acţiune partidului marxist PDPA, divizat în două grupări rivale, ce se luptau între ele. La 27 aprilie 1978, preşedintele Mohammad Daoud Khan este înlăturat şi ucis împreună cu membrii familiei sale, apoi Nur Muhammad Taraki, succesorul, este înlăturat de către adjunctul său, Hafizullah Amin. Între timp izbucnise războiul civil, mujahedinii ridicându-se împotriva conducerii marxiste din PDPA. Sovieticii vedeau în Amin o persoană care destabilizează revoluţia, prin epurările începute, ducând la creşterea opoziţiei antimarxiste, aşa că au decis înlăturarea lui printr-o invazie sprijinită de trupele sovietice deja existente în ţară ca şi sprijin şi consilieri.
La 27 decembrie 1979, când întreaga lume petrecea Crăciunul, 700 de soldaţi din trupele speciale sovietice, Spetznatz (Grup Alfa şi Zenit), îmbrăcaţi în uniforme militare afghane, ocupă principalele obiective din capitală, inclusiv palatul prezidenţial, ucigându-l pe Hafizullah Amin şi punându-l în loc pe Babrak Karmal, liderul fracţiunii rivale desprinse din partidul marxist PDPA. Concomitent, divizia de paraşutişti Vitebsk ocupă aeroportul Bagram, iar grosul forţelor sovietice intră în ţară. În două săptămâni, cinci divizii sovietice ocupă principalele oraşe: a 105-a Aeropurtată şi 306 Motorizată Kabul, Brigada 66 Motorizată Herat, Divizia 357 Infanterie Motorizată Kandahar şi a 16-a Infanterie Motorizată Badakshan. A urmat o perioadă de nouă ani sângeroşi, până la încheierea retragerii sovietice, începută la 15 mai 1988 şi finalizată la 15 februarie 1989, în care sovieticii au luptat şi sângerat din plin.
Americanii sesizează oportunitatea de a le oferi sovieticilor propriul Vietnam. Sunt date ce arată implicarea CIA în susţinerea mujahedinilor cu arme şi consilieri încă înainte de invazia sovietică, din timpul războiului civil, cu scopul răsturnării conducerii prosovietice. După decembrie 1979, cu atât mai mult va creşte susţinerea CIA, din moment ce avea ocazia de a oferi suport şi antrenament în taberele create în Pakistan tuturor acelora ce doreau să lupte împotriva sovieticilor. Asta includea şi susţinerea grupărilor radicale islamiste, pe motiv că duşmanul duşmanului putea fi considerat prieten. În contextul Războiului Rece totul era permis, aşa cum era permisă şi susţinerea dictaturilor ce se înregimentau în lupta împotriva comunismului, chiar dacă regimul lor era dezaprobat de principiile democratice occidentale. Iar de această susţinere vor beneficia şi unele personaje care ulterior vor deveni o mare problemă pentru societatea occidentală, printre ele şi un obscur şi necunoscut individ numit Osama bin Laden. O resurgenţă fără precedent cuprinde lumea musulmană, mii de voluntari grăbindu-se spre Afghanistan, creând un precedent şi o masă de luptători care ulterior, după căderea URSS, se vor concentra împotriva Occidentului. De aici se vor recruta viitorii combatanţi din Cecenia sau Bosnia-Herţegovina.
Sovieticii aveau o mare problemă, deşi controlau principalele oraşe, nu puteau controla restul ţării, mai bine de 80% din teritoriu fiind în afara autorităţii guvernamentale. Încercând să aducă restul teritoriului sub control, trupele sovietice, mare parte recruţi cu puţină instrucţie, s-au văzut prinşi într-un război pe teren muntos, împotriva unor luptători de gherilă ce atacau şi dispăreau, gen de luptă pentru care nu erau deloc pregătiţi. Chiar şi acoperirea aeriană oferită iniţial de elicopterele Mi-24 Hind a început să fie problematică, odată cu dotarea mujahedinilor cu performantele rachete antiaerine FIM-92 Stinger. Până la urmă, sovieticii au repetat greşelile americanilor în Vietnam, câştigând bătăliile majore, dar pierzând războiul, prin simplul fapt că nu reuşeau să stăpânească teritoriul. Vechiul principiu, „boots on the ground”, îşi spunea cuvântul. Rezultatul a fost o înfrângere majoră pentru URSS, mii de vieţi pierdute şi cheltuieli enorme, fapt care a grăbit implozia Uniunii Sovietice. Pierderile (recunoscute) de Uniunea Sovietică au fost de 14453 de oameni morţi sau dispăruţi, 469685 răniţi sau bolnavi, 118 avioane cu reacţie, 333 elicoptere, 147 tancuri, 1314 transportoare, etc.
Retragerea sovietică lăsa o ţară în haos, dominată de războaie interne, de seniori ai războiului omnipotenţi, care reuşiseră să-şi păstreze puterea printr-un joc riscant, alternând susţinerea lor de o parte sau alta în timpul războiului, în funcţie de direcţia în care bătea vântul. Au fost cazuri în care unii au schimbat alianţele de mai multe ori, din calculul simplu care îi făcea în final să-şi păstreze puterea asupra unei regiuni pe care au continuat să o controleze. Astfel i-a prins perioada imediat următoare retragerii sovietice.
Sovieticii au lăsat baltă Afghanistanul, dar la fel au făcut şi americanii. Ameţiţi de victorie, şi-au făcut bagajele şi au plecat, lăsând ţara în haos, deoarece nu mai prezenta interes. Mai târziu, vor regreta această decizie.
Războiul civil a continuat, mujahedinii luptând împotriva trupelor guvernamentale, dar reuşind să-l răstoarne pe Mohammad Najibullah (instaurat de sovietici în 1986 în locul lui Babrak Karmal) abia în 1992, punând capăt conducerii comuniste. Dar nu şi disputelor interne, care vor genera un nou război civil.

Ascensiunea talibanilor

După demisia lui Najibullah din 1992, războiul din Afghanistan intră într-o nouă fază. Implică mai multe fracţiuni, inclusiv în controlul asupra capitalei Kabul. Trebuie menţionat din nou faptul că sovieticii şi americanii au abandonat Afghanistanul, primii în urma înfrângerii severe din război, ultimii în euforia victoriei, considerând că şi-au atins scopul, cel de a oferi URSS propriul Vietnam. Ulterior, după încheierea Războiului Rece, americanii, în beţia victoriei, au neglijat total teatrul afghan dominat în continuare de război civil, lăsând loc altor vecinilor să încerce să-şi afirme tendinţele de dominaţie regională.
Pakistanul l-a susţinut iniţial pe Gulbuddin Hekmatyar, liderul fracţiunii Hezbi Islam, ce controla sudul Kabulului. Vestul era deţinut de gruparea Hezde Wahdat aliată cu Ittehad I-Islami, susţinuţi de Iran, iar nordul de către gruparea condusă de Ahmad Shah Massoud. O altă grupare uzbekă, condusă de Abdul Rashid Dostum era susţinută de către Uzbekistan, ţară ce încerca să-şi amplifice influenţa, la fel cum va face în 2010 în conflictul din Kirghistan. Massoud avea un oarecare sprijin ONU, şi încerca să medieze discuţii, dar fără rezultat, tentativele sale de a obţine încetări ale focului având durata de maximum câteva zile, asta deși toate parțile semnaseră inițial acordurile de la Peshawar, ce proclamă Republica Islamică Afghanistan.
Prin aceste acorduri, încheiate în aprilie 1992, imediat după demisia lui Najibullah, se urmărea înțelegerea dintre diferitele fracțiuni mujahedine, pentru a evita izbucnirea unui nou război civil, de data asta între grupările mujahedine victorioase împotriva sovieticilor și aliaților afghani ai acestora.
Lui Gulbuddin Hekmatyar i s-a propus postul de prim ministru, dar a refuzat, in ciuda insistențelor lui Massoud, care l-a implorat să nu pornească ostilitățile. Dar Gulbuddin a declarat că va intra în Kabul cu sabia și, susţinut logistic și prin aprovizionarea cu armament și muniții de ISI, serviciul secret pakistanez, începe atacul, distrugând jumătate din Kabul prin tirurile sale de rachete. Inițial, cei din Hezb-i Islami s-au strecurat în oraș, făcînd ca Massoud să-și trimită și el luptătorii în oraș, pentru a menține acordurile de la Peshawar și a evita căderea țării sub dictatura lui Hekmatyar. Jamiat-i Islami, gruparea lui Massoud, a beneficiat de armamentul din depozitele capturate la Bagram sau alte garnizoane, precum și de susținerea a ceea ce a mai rămas din armata afghană. După câteva zile de lupte cumplite în Kabul, Hezb-i Islami sunt respinși din oraș, lăsând în urmă sute de morți și prizonieri. Totuși, s-au retras la o distanță suficientă de mică de Kabul, tirurile de rachete din arsenalul pakistanez continua să facă ravagii în capitală. Războiul civil a continuat cu furie.
Generalul Dostum ripostează cu artileria împotriva lui Hezb-i Islami, iar în vestul Kabului încep lupte crâncene între forțele șiite Wahdad (susținute de Iran) și între milițiile wahhabiste Ittehad susținute de Arabia Saudită. Periodic și sporadic, sunt atrași în acest conflict și membrii Jamiat. În scurtă vreme, toată lumea luptă cu toată lumea, susținuți de majoritatea vecinilor cu interese în Afghanistan.
Războiul civil dezlănțuit a accentuat starea de nesiguranță și dezastrul umanitar. Mai ales bombardamentele nediscriminatorii asupra cartierelor de locuițe ale Kabului făceau mii de victime civile. Toate grupările s-au acuzat reciproc de țintire deliberată a civililor. Aprovizionarea cu cele necesare devenise imposibilă, chiar și cu eforturile ONG-urilor. Ulterior, prin atacarea Uzinei Electrice, s-a întrerupt aprovizionarea cu electricitate în toată capitala. Iar luptele continuau cu furie.
Două grupări principale, cea a Statului Islamic Afghanistan, condus de președintele Burhanuddin Rabbani și cu Ahmad Shah Massoud ca și ministru al apărării, și Hezb-i Islami a lui Gulbuddin Hekmatyar, își disputau întâietatea. În jurul lor se polarizau, nu o dată schimbând părțile, alte grupări organizate pe baze tribale sau religioase, sponsorizate și aprovizionate de sponsori de peste hotare. În primul rând vorbim de Pakistan (care-l susține pe Hekmatyar), Iranul (șiiți din Wahdad, întăriți în mare măsură cu luptători străini), Arabia Saudită (Ittehad, formată din sunniți de orientare wahhabistă), Uzbekistan (gruparea generalului Dostum, formată în mare parte din etnici uzbeci).
În a doua jumătate a lui 1993, se încearcă o nouă mediere cu scopul de a pune capăt războiului, un acord de încetare a focului pentru a crea condiții desfășurării de alegeri în 1994. Din nou, în prima fază, Gulbuddin Hekmatyar acceptă, cu condiția ca Massoud să părăsească postul de ministru al apărării, iar el însuși să devină prim ministru. Massoud acceptă și demisionează. Dar din nou Gulbuddin Hekmatyar se răzgândește și deschide un ucigător tir de artilerie asupra Kabulului, soldat cu peste 700 de victime. Războiul reîncepe cu aceași furie.
La începutul lui 1994, generalul Dostum schimbă partea, aliindu-se cu Gulbuddin Hekmatyar, punând presiune pe Massoud și aliații săi. Totuși, către sfârșitul anului, erau în defensivă, fiind împinși încet, dar sigur, din mare parte din Kabul și alte regiuni, chiar dacă reușiseră să scoată forțele lui Massoud din Mazarr-i-Shariff. În acest an mulți seniori ai războiului au schimbat părțile, unii chiar de mai multe ori. Dar în acest an a apărut o nouă forță militară care se va dovedi hotărâtoare: talibanii.
Mișcarea s-a implicat militar în august 1994, susținând obiectivul de a elimina conducerea coruptă a seniorilor războiului de la Kabul și de a crea o societate islamică pură. Din octombrie, și-au asigurat suportul logistic și material al Pakistanului, care renunța la sponsorizarea ineficientului Gulbuddin Hekmatyar. Scopul Pakistanului era instalarea unui guvern prieten, dacă nu chiar marionetă, în Afghanistan, în așa fel încât să aibă mâinile libere spre est, către conflictul cu India pentru provincia Kashmir. Mai erau și alte interese, cum ar fi securitatea căilor comerciale spre Asia Centrală ce treceau prin Afghanistan și revenirea acasă a celor peste 3 milioane de refugiați afghani de pe teritoriul său, mulți dintre ei aflați aici de peste 15 ani.
Revolta talibană începe în octombrie 1994 în zona Kandaharului, moment din care începe susținerea pakistaneză prin intermediul ISI, serviciul lor secret. În scurt timp, sudul țării este în mâna lor, în 5 noiembrie 1995 căzând și Kandaharul. În această perioadă, se îndreaptă spre Kabul, unde li se alătură Hezb-i Wahdad, deși o parte din membrii săi aleg partea lui Massoud. Gulbuddin Hekmatyar abandonează pozițiile, lăsând în mâna talibanilor aproape întreg arsenalul său. Massoud începe o contraofensivă împotriva Whadad, apoi împotriva talibanilor pe care îi scoate din împrejurimile Kabulului. În timpul retragerii, talibanii îl execută pe noul lor aliat, conducătorul Whadad, Mazari, aruncându-l din elicopter.
După câteva luni de acalmie, talibanii revin asupra Kabulului, la începutul lui 1996, bombardându-l puternic. Vor acorda un răgaz de cinci zile guvernului pentru a evacua capitala. Acum beneficiază și de susținerea Arabiei Saudite, iar în rândurile lor, cu rol preponderent, se află un anume Osama bin Laden. Spre a evita o nouă baie de sânge, Massoud își retrage trupele din oraș. Talibanii intră victorioși în capitala Kabul. La început îl torturează pe fostul președinte Najibullah și pe fratele acestuia, după care îi spânzură de un tun. Vor urma masacre cumplite comise de talibani, mai ales împotriva șiiților și hazarilor. Dar nu vor scăpa nici sunniții. Pentru cei aflați sub conducerea talibană va începe o epocă cumplită, sub cea mai crudă dictatură teocratică. Massoud se retrage cu forțele sale în nordul țării, de unde apare și denumirea grupării sale, Alianța Nordului, cunoscută așa în media occidentală de după 1996. Peste un milion de afghani se refugiază de groaza talibanilor în zona controlată de Alianța Nordului. Aici, Ahmad Shah Massoud va institui un regim oarecum democratic, dar va continua lupta împotriva talibanilor.

Afghanistanul sub talibani

Kabul a fost cucerit de talibani la 27 septembrie 1996, cu largul concurs al Pakistanului și Arabiei Saudite și cu sprijinul direct al Al Queda. În ultima fază, Pakistanul a participat direct cu trupe de frontieră și chiar cu unități ale armatei regulate, asta pe lângă luptătorii străini aduși în principal de Al Queda. Se estimează că din 45000 de luptători de partea talibanilor în acea perioadă (până în 2001), numai 14000 au fost afghani. În jur de 20000 au fost trupe regulate pakistaneze, din trupele de grăniceri, Divizia 50 Aeropurtată și Regimentul 12 Infanterie. Urmau alți voluntari, majoritatea pakistanezi recrutați în trupele neregulate (circa 8000), dar și din țările arabe sau asiatice, în jur de 3000.
La sfârșitul lui 1996, Alianța Nordului, formată din forțele lui Massoud și Dostum, deveniți din nou aliați, controla cam 30% din teritoriul Afganistanului (zona de nord), iar situația se va menține așa până în 2001. Restul țării se afla sub stăpânirea talibanilor, care își vor impune regimul cu cruzime.
Talibanii (însemnând studenți), sunt promotorii unei mișcări islamiste radicale, devenită grup politic ce a ajuns să domine o mare parte a Afghanistanului. Denumirea provine de la principalii inițiatori, studenți refugiați afghani ce frecventau școlile islamice, și care își vor pune în practică învățăturile stricte după Coran. Radicalismul islamic a beneficiat de condiții favorabile de dezvoltare și exprimare în condițiile haosului războiului civil. În condițiile Războiului Rece, americanii au înarmat pe oricine putea aținti în Afghanistan o armă împotriva sovieticilor, chiar dacă până atunci unii se remarcaseră doar prin faptul că aruncau cu vitriol în fața femeilor care nu purtau vălul tradițional care să le ascundă fața (burqa). Astfel au beneficiat de armament și sprijin american mulți ultrafundamentaliști care mai târziu au devenit coloana vertebrală a organizațiilor teroriste islamice, inclusiv Al Queda. Inițial, mullahul Omar, liderul talibanilor, avea mai puțin de 50 de oameni în subordine. Legenda spune că Omar și-a mobilizat oamenii pentru a salva două tinere răpite de un senior al războiului local. Treizeci de talibani, cu șaisprezece arme, au eliberat fetele și l-au spânzurat pe răpitor de țeava unui tun. În 1994, talibanii au reușit să preia controlul a 12 provincii din totalul de 34 ale Afghanistanului. Cu toate succesele inițiale, talibanii au început să înregistreze și înfrângeri zdrobitoare, fapt care a dus la creșterea implicării militare pakistaneze, inclusiv prin serviciile secrete ISI, dar și la creșterea fondurilor pompate de Arabia Saudită în regimul taliban.
Dacă în cazul Pakistanului motivația este clară, în perspectiva asigurării unui vecin, dacă nu aliat, cel puțin neutru în contextul interminabilului conflict cu India, poate părea paradoxală susținerea regimului fundamentalist taliban de către petrodolarii proveniți de la monarhia saudită, din moment ce scopul declarat al talibanilor și al luptătorilor fundamentaliști sosiți în Afghanistan (printre care și AlQueda) era tocmai răsturnarea regimurilor din statele Golfului și distrugerea Occidentului. Dar nu este deloc paradoxal, regimul saudit lovind doi iepuri deodată cu această mișcare. Familia regală saudită este poate cea mai numeroasă familie regală de pe glob, având câteva mii de membri, emiri și prințișori de diferite ranguri. Oricât de bine ar fi organizate serviciile saudite de securitate, nu au cum să-i protejeze pe toți, unii putând deveni ușor ținte ale grupărilor teroriste, fie prin uciderea lor, fie prin răpirea pentru răscumpărări pentru finanțarea mișcării. Astfel, Arabia Saudită preferă să plătească, susținerea financiară a talibanilor devenind astfel o taxă de protecție neoficială. O a doua motivație este de natură regională, saudiții temându-se de întărirea puterii Iranului, cum s-au temut și de Irak până în 2003 când a fost ocupat de americani.
Într-adevăr, deși ambele regimuri sunt teocratice fundamentaliste, în realitate sunt dușmani de moarte, tocmai prin prisma religiei, talibanii fiind sunniți, iar iranienii șiiți. Iar o întărire a puterii talibanilor nu ar face decât să slăbească puterea iraniană. Așa s-a întamplat atunci când talibanii au ucis câțiva diplomați iranieni în Afghanistan, s-a ajuns la ciocniri la graniță, Iranul concentrând trupe în vederea unui conflict ce părea iminent.
În Afghanistan își găsise refugiu sigur și Osama bin Laden, conducătorul Al Queda, organizație teroristă fondată în 1988, cu scopul declarat al introducerii Califatului în lumea musulmană și distrugerea ”necredincioșilor”. În 1998 Al Queda fuzionează cu Jihadul Islamic egiptean condus de doctorul Ayman al Zawahiri care devine locțiitorul lui bin Laden. Tot în 1998 au loc atentatele sinucigașe cu camioane capcană încărcate cu explozibil la ambasadele americane din Dar es Saalam (Tanzania) și Nairobi (Kenia), soldate cu peste două sute de morți și mii de răniți, majoritatea localnici. SUA au lansat atunci rachete Tomahawk împotriva unor ținte din Sudan (o fabrică suspectată de a produce arme chimice, lucru infirmat ulterior) și Afghanistan, asupra unei baze talibane din regiunea Kost. În 2000, o barcă cu motor reușește un atac sinucigaș asupra distrugătorului USS Cole, avariindu-l și omorând 17 marinari americani. Nevoit să plece din Sudan, bin Laden se stabilește în Afghanistan, de unde își conduce activitățile prin rețeaua de celule teroriste de pe întreg mapamomdul.
În zona controlată de talibani, aceștia au impus un regim de teroare. Femeilor li s-a interzis să muncească, iar fetele au fost excluse din școli. Nu puteau ieși în public decât însoțite și purtând burqa. Un simplu denunț că ai furat și mâna îți era retezată pe loc. Patrule de talibani cutreierau străzile, sancționând cu bătaia publică orice abatere. Pentru abateri mai grave se organizau execuții publice, prin împușcare sau lapidare.
În zonele pe care reușeau să le ocupe talibanii comiteau adevărate masacre asupra civililor. De exemplu, când au cucerit Mazar-i-Sharif, în 1998, au fost uciși circa 4000 de civili, mai mulți au fost torturați. Erau vizați cu precădere șiiți sau etnicii hazari. Printre cei uciși s-au aflat și câțiva diplomați iranieni, fapt care a dus aproape de izbucnirea războiului dintre Iran și talibani.
Din zonele controlate de talibani, mai bine de un milion de oameni s-au refugiat, cea mai mare parte în ariile controlate de Massoud. Dar teritoriul controlat de Alianța Nordului se tot micșora, generalul Dostum a fost înfrânt și a plecat în exil, iar Ahmad Shah Massoud a rămas aproape singur să ține piept talibanilor, Al Queda și pakistanezilor. Trupele conduse de el au luptat bine, i-au respins pe talibani și au fost pe cale să reocupe Kabulul în 1997, dar avionul care-l transporta pe prim ministrul independent desemnat și agreat de toate forțele antitalibane, Abdul Rahim Gafoorzai, s-a prăbușit și acesta și-a pierdut viața. De teamă să nu reapară haosul dintre anii 1992-1996, Massoud a renunțat la ocuparea Kabului până la desemnarea unui nou prim minstru agreat de toate părțile. Dar între timp, unii generali l-au trădat pe Dostum trecând de partea talibanilor care au putut ocupa Mazar-i-Sharif, chiar dacă ulterior se vor răzgândi și vor reveni în Alianța Nordului.
În teritoriul controlat de Massoud populația se bucura de toate drepturile unei democrații incipiente. Massoud era chiar împotriva tradiționalismului referitor la statutul femeii inferior bărbatului, spunând că și bărbatul și femeia sunt creațiile Domnului și trebuie să aibă aceleași drepturi și aceleași șanse în societate, idee destul de avansată pentru societatea afghană. Talibanii i-au propus postul de premier, cu condiția dezarmării și predării teritoriului, dar a refuzat, bănuind o capcană și din considerentul că nu putea accepta Califatul pentru Afghanistan. Mai mult, a spus că nu a căutat vreodată vreo funcție de putere politică. În eforturile sale de a pacifica țara, s-a dus la întâlniri și negocieri cu toată lumea, inclusiv cu unii lideri talibani. S-a dus neînarmat și a plecat nevătămat, dar liderii talibani au fost ulterior executați de mullahul Omar pentru că l-au avut în mână pe Massoud și l-au lăsat să plece.
La începutul lui 2001, Ahmad Shah Massoud se adresa Parlamentului European de la Bruxelles, cerând mai multă implicare și mai mult ajutor internațional pentru țara sa. Despre talibani, spunea că au ales o cale greșită a Islamului și că nu sunt invincibili, trebuie stopat ajutorul pakistanez și saudit și talibanii se vor prăbuși în mai puțin de un an. Totodată, a spus tuturor, conform serviciilor sale de informații, talibanii pregătesc ceva major, un atac major pe teritoriul american. Nu a fost ascultat.
Timp de 26 de ani, asupra lui Ahmad Shah Massoud au fost nenumărate tentative de asasinat, prima pe când avea 22 ani. Ultima, cea care a reușit, a fost la 9 septembrie 2001, de către doi atentatori sinucigași Al Queda deghizați în reporteri. O mișcare strategică a Al Queda, care își neutraliza principalul inamic chiar cu două zile înaintea atentatelor programate de la 11 septembrie 2001. La înmormântarea sa, deși într-o zonă rurală, au participat peste o sută de mii de afghani, iar de atunci 9 septembrie este zi de doliu în Afghanistan, pentru unul dintre cei mai mari patrioți afghani, care a avut un rol major atât în înfrângerea sovieticilor, cât și în păstrarea speranței într-un alt Afghanistan, nu o dictatură teocratică care a ajuns să fie urâtă de majoritatea populației.
John P O’Neill a fost un expert în contraterorism și chiar director adjunct al FBI. S-a retras în 2001 și în iulie a acceptat postul de director al securității la World Trade Center. La 10 septembrie, referindu-se la asasinarea lui Massoud, spunea că ceva grav se petrece, va urma curând un atac masiv pe teritoriul american. A doua zi a murit în prăbușirea turnului sudic al World Trade Center.
Acest atac terorist a adus schimbări fundamentale în Afghanistan. Diplomația americană a tăiat ajutorul pakistanez și saudit acordat talibanilor. Mai mult, începând cu 7 octombrie 2001, un nou actor apărea pe scena confruntărilor din țară, armata americană, urmată ulterior de o largă coaliție, inclusiv NATO.

Cristian Negrea – Ziarist Online