Ziaristi Online a prezentat, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, al carei ultim episod il cititi mai jos, a fost publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, la a 161-a aniversare a Romanului Absolut. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular si Comentariile profesorului Nae Georgescu am prezentat Epopeea erizipelului, in baza Raportului doctorului Vineş, analizat apoi, in cele mai mici amanunte, sub titlul Misterul internarii lui Eminescu. In continuare, dupa Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu, si capitolul care dezvaluie De ce a cantat Eminescu “Deşteaptă-te, Române!” inainte de a muri si a strigat ”România liberată!” cand a fost internat, am urmarit relatarile gazetaresti de la moartea jurnalistului celui mai important al ziarului Timpul si curentului conservator, sub titlul Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: “Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului”. Dupa un capitol privind boala lui Eminescu si “Anamneza” Henriettei, am prezentat capitolul Eminescu si editorii sai urmat de situatia privind Fuga la Bucuresti si pretinsul sifilis contractat de la Veronica Micle, despre care profesorul Nae Georgescu a vorbit si in conferinta sa de la Muzeul Literaturii, din 14 ianuarie 2011, “Eminescologia la ora exacta” pe care o puteti viziona integral in baza materialului semnalat mai sus. Raportul anonim al mortii lui Eminescu, a fost urmat de o Addenda, intitulata de noi Cu ochii larg inchisi. Cercul stramt. Pistolul lui Eminescu si detractorii sai. „Credinţa zugrăveşte icoanele ’n biserici…”. Teama de Adevar este titlul ultimului episod din acest film terifiant despre viata, boala si moartea marelui gazetar si ganditor Mihai Eminescu, care incheie serialul consacrat lucrarii profesorului Nae Georgescu, oferita de catre reputatul eminescolog portalului Ziaristi Online cu marea sa darnicie: CARTE TRECERII.
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE:
TEAMA DE ADEVĂR
Întrucât nu purtăm, aici, discuţii medicale ci ne interesează mai ales „anamneza documentelor” – şi mai ales a celor privitoare la felul morţii lui Eminescu, nu putem încheia acest demers decât pe aceeaşi cale a istoriei literare. Şi dacă Iorga este „istoricul cu două capete” – cum îl numea Marin Preda (având în vedere şi aspectul fizic al savantului) – la Iorga ne vom opri. Printre studiile, conferinţele, antologiile, ediţiile ori sintezele dedicate de către savant lui Mihai Eminescu există una în colaborare cu intelectualul francez Septime Gorceix „Anthologie de la littérature roumaine des origines au XX-e sièecle. Ttraduction et extrait des principaux poètes et prosateurs. Introduction historique et notices par N. Iorga et Septime Gorceix”, Librairie Delagrave, 1920. Din această antologie s-au extras poeziile lui Eminescu, 10 la număr, şi au fost publicate cu introducerea traducătorului şi istoricului la Editura Fides din Iaşi, în anul 2000, într-o ediţie critică de D-na Petruţa Spânu: „Mihail Eminescu: Poezii / Poèmes, Cuvânt înainte: Septime Gorceix. Selecţie, traducere şi prefaţă: Nicolae Iorga, Septime Gorceix. Postfaţă, note, traducerea Cuvântului înainte şi a Prefeţei: Petruţa Spânu”, Fides,2ooo. Este o carte actuală scoasă cu prilejul „Anului Eminescu” – şi cităm, în traducerea editoarei, ce spune Septime Gorceix despre elaborarea ei în anul 1919: „Fiind prizonier de război framncez /de/ pe frontul de la Verdun, după două evadări spre Elveţia nu reuşii altceva decât să devin prizonier austriac. Atunci mi-a venit ideea să caut o salvare spre Răsărit. După ce am străbătut, împreună cu un prieten, Austria şi Ungaria, am ajuns, în luna mai 1918, la graniţa românească dinspre apus. Dar reţeaua posturilor germane de rechiziţionare acoperea Muntenia ca o adevărată pânză de păianjen: numai datorită minunatului devotament al ţăranilor români am putut trece în Moldova liberă. În cursul şederii mele la iaşi am acceptat cu mare bucurie propunerea domnului N.Iorga, profesor la Universitatea din Bucureşti, care m-a invitat să pregătesc împreună cu el o Antologie a literaturii române: găseam astfel prilejul să-mi achit întrucâtva datoria de recunoştinţă pe care o aveam faţă de această ţară care mă adăpostise, aşa cum un marinar salvat de la furtună închină un umil ex-voto.
Distinsul şi eruditul meu colaborator, ale cărui lucrări despre istoria şi literatura română sunt de o mare autoritate, putea alege judicios din producţia istorică şi literară a ţării sale. Contribuţia mea critică urma să fie de-a îndepărta fragmentele pe care publicul francez le-ar fi gustat sau le-ar fi înţeles mai greu.”
Ne interesează, desigur, notiţa despre viaţa lui Mihai Eminescu – şi mai ales finalul, cu partea privitoare la boala poetului. Este informaţia sintetică pe care o dă N.Iorga (vezi pagina de titlu: lui îi aparţin aceste „notices” traduse de S.Gorceix) – publicului francez. Redăm traducerea D-nei Petruţa Spânu: „… Viaţa lui a fost grea şi întunecată: lovit de o boală necruţătoare, după fiecare cură era înspăimântat de recidivă şi, pe lângă toate acestea, era chinuit şi de grijile băneşti. În 1889 a fost internat într-un sanatoriu. Într-un scurt studiu consacrat lui Eminescu, domnul Alexandru Vlahuţă a povestit o vizită dureroasă pe care i-a făcut-o în acea perioadă.” Urmează fragmentul pe care l-am redat şi noi, din „Curentul Eminescu” de Al. Vlahuţă (care, în 1920, era foarte activ: întemeiase încă din 1919 ziarul „Dacia”, unul dintre primele periodice importante de după război, şi devenise persoană publică respectată). După citat (care se încheie cu ultimul vers din Satira IV), continuă: „Câtăva vreme mai târziu, geniul martir murea tragfic, cu craniul zdrobit de piatra aruncată de un nebun, tovarăşul său de suferinţă.” Textul original: „Quelque temps après, le génie martyr périssait tragiquement, le crâane broyé à coups de pavé par un fou, son compagnon d’infortune.” Doamna Petruţa Spânu traduce à coups de pavé prin piatra aruncată, gândindu-se, probabil, la pietricica aruncată în mai către capul bolnavului, cea care i-a făcut erizipelul vindecat între timp. În realitate, pluralul à coups de pave indică lovituri repetate de cărămidă (sau piatră de pavaj, pătrată). Printr-o traducere ambiguă, dânsa vrea să păstreze tradiţia noastră întemeiată pe G.Călinescu – dar textul aflat în juxtă n-o susţine. Ca în atâtea alte cazuri, discutate sau nu în cuprinsul acestei cărţi, adevărul sperie, biografii, editorii, comentatorii intră în panică şi încearcă să se agaţe de „tradiţie”. Este, însă, o tradiţie nouă – care a întrerupt tradiţia cea adevărată. Pe scurt: Nicolae Iorga şi generaţia sa ştiau şi scriau aşa cum vedem. Mai sus am aflat că şi alţi intelectuali, între care Mircea Eliade, Rosa del Conte ari Al. Gregorian, vor rămâne la convingerea că Eminescu a fost ucis de piatra din 15 iunie…
Am avut ocazia, relativ recent, mulţumită D-lui Radu Băieşu, să comentez pentru revista „Manuscriptum” a Muzeuilui Literaturii Române câteva „minute” întocmite în urma şedinţelor de la Societatea Scriitorilor Români din 1947, puţin înainte ca aceasta să se transforme în Uniunea Scriitorilor Români. Între acestea se află şi minuta şedinţei din 23 decembrie 1947 (mss.30064 MNLR) despre destituirea lui Victor Eftimiu din funcţia de Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Redau pasajul care interesează, poate, aici :
„… Domnul Zaharia Stancu cere lămuriri cu privire la modul cum s-a desfăşurat ultima şedinţă a Societăţii, deoarece domnia sa a primit reclamaţiuni asupra modului de a se comporta al domnului Eftimiu, care a conferenţiat cu acest prilej. Dl. Călugăru arată că domnul Eftimiu a încercat să dea orientări cu caracter personal, în opoziţie cu cele stabilite de Comitetul Societăţii. Domnul Eftimiu a înfăţişat pe Caragiale altfel decât a fost marele critic al burgheziei. Vorbitorul a amintit mereu de fugă, care contrazice spiritul politic şi social al vremii actuale. După conferinţă, care a durat o oră şi jumătate, domnul Eftimiu a citat şi conţinutul unei cărţi întregi, depăşind limita unei conferinţe obişnuite.
Dl. Popescu-Puţuri confirmă cele spuse de domnul Călugăru, domnia sa participând la discuţiile ce s-au produs şi asistând la conferinţa domnului Eftimiu. Caragiale şi Eminescu au fost descrişi în culori cu totul defavorabile. Este un fapt grav pentru educaţia tineretului. Imaginea lui Slavici a fost bagatelizată. Dl. I. Popescu-Puţuri arată că atitudinea domnului Eftimiu nu cadrează cu situaţia sa de Preşedinte al S.S.R. şi propune să se tragă concluziile necesare, retrăgând funcţia de preşedinte acordată domnului Eftimiu.
Dl. M. Celarianu arată că faptul a fost remarcat şi de Comitetul Uniunii şi, deci, şi de Comnfederaţie. Grupul Confederaţiei a prezentat o moţiune pe care reprezentanţii S.S.R. au acceptat-o în şedinţă şi în care s-a formulat atitudinea democratică pe care urmează s-o aibă Societatea, care face parte din Uniune. Uniunea şi Confederaţia nu admit ca la conferinţele S.S.R. să se prezinte elemente fasciste a căror activitate a fost dăunătoarer democraţiei şi pentru care se dă astăzi o luptă la care S.S.R. este obligată să participe. Uniunea cere să aibă siguranţa că astfel de cazuri nu se vor mai întâmpla.
Dl. Perpessicius spune că din cele relatate de domnii Ion Călugăru şi Ion Popescu-Puţuri rezultă că cele afirmate au un caracter criticabil, iar propunerile ce se fac au un caracter grav. Propune ca măsurile ce se vor lua să se amâne până când domnul Eftimiu va fi de faţă, spre a se explica.
Domnul C.Theodorescu se uneşte cu dommnul Perpessicius în propunerea ca soluiţia să se dea în prezenţa domnului Ertimiu.
Părintele Galaction spune că cele arătate de ceilalţi vorbitori sunt fapte foarte grave. E de părere ca sentinţa să se pronunţe în prezenţa domnului Eftimiu.
Dl. N.D.Cocea spune că e preferabil ca numai d. Eftimiu să tragă concluzia necesară.
Dl. Novicov spune că hotărârea comitetului trebuie să reprezinte garanţia că lucrurile nu se vor mai repeta. Societatea are răspunderea, iar la judecată se va ţine seamă de tot ceea ce priveşte interesele Societăţii.
Dl. Dinu Borodi spune că, juridic, hotărârea ca soluţiunea să se dea în prezenţa domnului Eftimiu e justă. Se va ţine o şedinţă – marţi la ora 12.
Dl. Popescu-Puţuri arată că faţă de cele petrecute în acest caz domnul Eftimiu nu mai poate fi preşedintele S.S.R.
Dl. Cocea propune ca o comisie condusă din N.D.Cocea, părintele Galaction şi Zaharia Stancu să propună domnului Eftimiu în prealabil să înlesnească soluţionarea cazului.”
Nu se regăseşte minuta şedinţei de marţi ora 12, ştim că Victor Eftimiu şi-a dat demisia (rămânând preşedinte de omnoare al S.S.R.) iar Zaharia Stanci i-a luat locul, iar despre „interesele Societăţii” ştim, de asemenea, că erau materiale: înlesniri financiare şi de altă natură pentru membrii ei.
În acest sistem de matrioşe instituţionale, înţelegem că SSR era mai întâi integrată în Uniunea Sindicatelor Artiştilor şi Gazetarilor, care, la rândul ei, făcea parte din Confederaţia Generală a Muncii – desigur, integrată şi aceasta mai sus – şi tot astfel. În şedinţa din 29 august 1947, de pildă, Victor Eftimiu anunţă că D-na Cantacuzino doreşte să doneze „muzicanţilor şi scriitorilor” castelul din Teţcani – pentru că acest castel urmează, oricum, a fi atribuit Uniunii. Aceasta, Uniunea aşadar, cere un referat din partea Societăţii pentru a-l susţine mai sus la autorităţi. S.S.R. nu-şi putea susţine de una singură cauza, avea nevoie de această pârghie intermediară. Tot prin intermediul Uniunii, reprezentată de Marcel Breslaşu şi Novicov, se discută donaţia de 220.000 m.p. în Băneasa a lui Aristide Blank către S.S.R.: marele bancher pune clauză la donaţie, în sensul că pe terenul respectiv să se construiască locuinţe pentru memmbrii S.S.R. – şi cel puţin 20 dintre acestea să fie ridicate până la 18 septembrie 1948. I se aduc mulţumiri, donaţia se primeşte, Doru Borodi face un referat detaliat – dar dl. Aristide Blank este rugat să mai aştepte până la noi reglementări. Sfântul „Aşteaptă” i-a patronat, desigur, şi pe scriitori…sau nu avem noi acces la catagrafie (printre cei care au avut case în zona Băneasa, probabil pe acest teren, a devenit de notorietate cazul lui Geo Dumitrescu, ameninţat cu demolarea în anii ’80).Totuşi, S.S.R. poate avea şi iniţiative administrative personale, cum ar fi intervenţia directă, prin memorii, la ministrul finanţelor pentru achitarea pensiilor membrilor ei. Este adesea rugat M.Sadoveanu să rezolve personal chestiuni de natură financiară.
În rest, în aceste şedinţe de comitet se fac propuneri ca dreptul de autor să includă şi textele scriitorilor puse în manuale didactice, ca hârtia să fie repartizată pe scriittori, nu pe edituri, ca S.S.R. să poată controla tirajul manualelor didactice,etc. Pentru toate acestea se constituie comisii şi comitete. Vedem că Perpessicius face o frumoasă figură, cerând un trai decent pentru scriitori, onorarii cuviincioase,etc.
O realizare importantă a S.S.R. în acest an o reprezintă unirea cu Asociaţia Scriitorilor Maghiari, prin includerea lor în sânul Societăţii. În şedinţa din 30 septembrie 1947 Zaharia Stancu ţine să menţioneze că această unire se face cu bucurie de ambele părţi. Termenii discuţiei sunt aceiaşi din discursul lui Franyo Zoltan ţinut la mormântul lui Mihai Eminescu în data de 29 octombrie 1926 (vezi în cartea de faţă). Exemplul va fi urmat de scriitorii de limbă idiş şi de cei de limbă bulgară.
Se poate vorbi şi de o integrare ideologică a scriitorilor în această perioadă, dar e dificil de analizat. De principiu, ei acceptă cam totul fără mari discuţii – emblematic fiind rezumatul cuvântulului lui Victor Eftimiu din 29 august 1947: „să se facă adresă către ARLUS în sensul ca Societatea să fie integrată în toate demonstraţiile ce se vor face în această fază” (pentru săptămâna prieteniei româno-sovietice, 1-7 noiembrie 1947). Mari discuţii ideologice nu se poartă în S.S.R. – ci mai sus, în cadrul Uniunii – şi, de la 8 februarie 1948, în oficiosul Uniunii care va fi revista „Flacăra” şi pe care Novicov o impune tuturor spre lectură încă din 30 decembrie 1947 („ roagă membrii noului comitet să urmărească revista Flacăra, a Uniunii”). Ceea ce li se cere membrilor Societăţii este să accepte că s-au născut din nou, să uite trecutul „pătat”, să evite ce e discutabil în biografiile marilor înaintaşi, să accepte o linie progresistă a educaţiei tineretului, să-şi sporească rândurile cu scriitori tineri… Ideologii sunt încă în băncile şcolilor de partid, vor apărea ceva mai târziu; bătrânii care populează aceste documente cer cu deosebire lucruri practice – şi gândesc încă în limitele bunei cuviinţe faţă de învingătorii de la răsărit ai războiului mondial. Semnificativă este, în acest sens, această judecare a lui Victor Eftimiu în lipsă (se vorbeşte de „sentinţă”) : pentru o conferinţă publică unde se exprima foarte liber despre Caragiale, Eminescu şi Slavici – preşedintelui S.S.R. i se cere nici mai mult nici mai puţin decât să demisioneze din funcţie
Trebuie amintit, totuşi, pentru (mica?) glorie a acestei lumi scriitoriceşti în bulversare, că Victor Eftimiu va rămâne preşedinte de onoare al S.S.R. – şi apoi al Uniunii Scriitorilor din România – până la moarte (1972). Exista o onoare scriitoricească ce străbătea fiorii apropierii acesteia forţate de proletcultism, de direcţiile şi canalele iminentei reviste „Flacăra” (seria 1948-1951), de gheţarii estului victorios.
Când spune că în privinţa lui Eminescu lucrurile sunt discutabile (subliniat în text), blândul Perpessicius îşi face iluzii că asemenea lucruri mai pot fi discutate în zorii comunismului. De fapt, acum se întemeiază tradiţia nouă ( subliniem, pentru că este o contradicţie în termeni, despre tradiţie se vorbeşte la timpul trecut, nu la viitor…) care ne domină şi astăzi. Va urma centenarul din 1950 al naşterii lui Eminescu – unde se vor stabili reguli pentru receptarea vieţii şi operei poetului.! Nici G. Călinescu, nici I. E. Torouţiu – nici Perpessicius însuşi n-au fost cultivaţi la acest centenar când s-a lansat sintagma „naş Eminescu” (traducere din ruseşte, „Eminescu al nostru”)
E trist de câte ori trebuie să apelăm la arhive pentru a spune adevărul. Va fi nevoie, probabil, să căutăm şi conferinţa în discuţie a lui Victor Eftimiu, şi cartea pe care o citează el hors concurs, şi şedinţa în care este discutat şi destituit (făcut să-şi dea demisia). Desigur, toate se găsesc şi vor ieşi cândva la iveală. În loc să ne spună adevărul, însă, aceste documente ar trebui să-l întărească, pentru că noi avem adevărul de la Iorga şi ceilalţi care „discutau” liber în vremea lor chestiunea morţii lui Eminescu. Sau ele, aceste documente, ar trebui, poate, să ne spună un alt adevăr, mai general: că Revoluţia de la 1989 n-a ajuns, încă, la instituţii şi mentalităţi. Înţelegem că scriitorimea de după 1944 a fost obligată să-l prezinte pe Eminescu după directive şi după „interesele” ei de breaslă. Cum să mai vorbeşti despre o crimă fizică în faţa unor criminali morali ai culturii? Acceptăm că a fost vorba de un sacrificiu al poetului, că el a fost sacrificat în numele noii educaţii, necesară şi aceasta, care trebuia să anime tineretul, să-l menţină în creativitate. Nu e uşor să fii ţară învinsă de război şi totuşi să menţii suflul vital, creator, în rândul generaţiilor tinere.
Ceea ce nu este de înţeles, însă, este acest lucru simplu: de ce nu ne asumăm sacrificiul resimţit, atunci, ca necesar, al lui Eminescu? Cu o interogaţie rece: se poate vorbi de un sacrificiu inconştient? Neasumat – carevasăzică: el nu există.
Observam, în „A doua viaţă a lui Eminescu”, faptul că împrejurările lui 28 iunie 1883 cu declararea publică a bolii lui Eminescu au fost trecute cu vederea după primul război mondial: bucuria Marii Uniri a făcut să se uite că şi Eminescu a luptat pentru acest ideal; el a fost sacrificat pentru menajarea susceptibilităţilor celor învinşi de război. Dl. Theodor Codreanu vorbeşte cu îndreptăţire de „Dubla sacrificare a lui Eminescu” – în timpul vieţii lui şi în timpul vieţii noastre. A vieţii noastre continue oarecum, pentru că, iată, după al doilea război mondial s-a uitat încă ceva în ceea ce-l priveşte, şi anume chiar felul morţii lui. Cu tristeţe se poate observa că după Revoluiţia din 1989 (eu continui să scriu cu majuscule, păstrându-mi speranţa) se uită galopant chiar opera lui Eminescu, se minimalizează viaţa şi opera sa şi se ignoră ştiinţa numită eminescologie. În ordine mai larg culturală, asta ar însemna că sacrificările succesive de acest fel nu sunt primite – ori că sunt recunoscute public drept ceea ce au vrut învingătorii de moment să fie: simple puneri la punct, revizuiri, readaptări la intersele clipei, chipuri ale lui „naş Eminescu”, etc. Nu înseamnă că încă ne simţim învinşi? Am rămas încă fiii celor învinşi? Suntem urmaşii lui Victor Eftimiu – sau ai lui Novicov? – Desigur, este vorba de un „noi” simbolic, acoperind mai ales sfera elitelor culturale şi politice. „Noi” ceilalţi, care trăim şi simţim cum ni se dă, regăsim în sufletele noastre adevărul sensibil – iar în lumea raţională din afară vedem o ţesătură cu logică şchioapă care-l înfăşoară autoritar altfel.
Şi de aceea adevărul devine marcă a subiectivităţii, zicere necesară pentru salvare a fiecăruia dintre noi. Dixi et salvavi animam meam.
N. Georgescu
Foto: Cristina Nichitus Roncea
