Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, la a 161-a aniversare a Romanului Absolut. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular si Comentariile profesorului Nae Georgescu am prezentat Epopeea erizipelului, in baza Raportului doctorului Vineş, analizat apoi, in cele mai mici amanunte, sub titlul Misterul internarii lui Eminescu. In continuare, dupa Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu, si capitolul care dezvaluie De ce a cantat Eminescu “Deşteaptă-te, Române!” inainte de a muri si a strigat ”România liberată!” cand a fost internat, am urmarit relatarile gazetaresti de la moartea jurnalistului celui mai important al ziarului Timpul si curentului conservator, sub titlul Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: “Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului”. Dupa un capitol privind boala lui Eminescu si “Anamneza” Henriettei, prezentam capitolul Eminescu si editorii sai urmat de situatia privind Fuga la Bucuresti si pretinsul sifilis contractat de la Veronica Micle, despre care profesorul Nae Georgescu a vorbit si in conferinta sa de la Muzeul Literaturii, din 14 ianuarie 2011, “Eminescologia la ora exacta” pe care o puteti viziona integral in baza materialului semnalat mai sus. Raportul anonim al mortii lui Eminescu, este episodul de dinainte de cel de mai jos, care constituie o Addenda, dupa care urmeaza ultimul episod din acest serial terifiant despre viata, boala si moartea marelui gazetar si ganditor Mihai Eminescu.

Addenda

După încheierea cărţii „Boala şi moartea lui Eminescu” (Editura  Criterion Publishing,2007) am mai mult răgaz să mă ocup  de unele lucrări care tratează acelaşi subiect, pe care le-am evitat  în timpul elaborării pentru a nu mă lăsa influenţat sau ispitit de polemici cronofage. Îmi voi exprima părerea despre acestea – încercând, pe cât îmi va fi posibil, să-mi păstrez punctul de vedere din carte – sau nuanţându-mi-l, după caz, cu atenţionarea cititorului. Păstrez, desigur,  discuţia în limitele filologiei, de chestiunile medicale propriu zise ocupându-se specialiştii cărora doresc doar să le ofer izvoare cât mai curate.

I. Cu ochii larg închişi…

… Citesc abia acum seria se studii şi articole reunite de  Călin L. Cernăianu  sub titlul „Conjuraţia anti-Eminescu” în revista „Semnele timpului. Pagini pentru cazuri extraordinare”, Nr. 3-5 (2002) – pe care mărturisesc a le fi răsfoit de câteva ori  găsind cele mai uşoare pretexte să le pun deoparte (mai ales antiintelectualismul agresiv al autorului, care ritmează ca o perdea intermitentă  drumul spre un posibil contact cu informaţia, a constituit, cred, reaşezarea aproape mecanică a acestei cărţi mereu la baza teancului de aşteptare). Apariţia d-lui Călin L. Cernăianu în eminescologie a fost, şi pentru mine, o reverificare tonică a documentelor despre poet – cu legislaţia timpului; autorul a clarificat multe lucruri de ordin general şi am sperat multă vreme că va veni cu precizări juridice categorice. Chiar aduce asemenea lămuriri în câteva zone – pe care le voi aminti la momentul potrivit. Până la eventualele elogii, însă, trebuie să parcurg nisipul fierbinte al unor interpretări care nu-mi dau linişte. Prea mult foc, prea subţiri încălţările noastre de literaţi, scriitori, pentru dinţii resentimentari ai caniculei ce cade torenţial din  sferele înalte ale Instituţiilor lui Justinian, vizitate de către autor, pe domeniul istoriei literare. Mă refer, aşadar, la zone mai umede, unde omenescul pare, totuşi, îngăduit.

Găsesc, în fine – aici, şi nu în sutele de pagini publicate ulterior de către autor, pe care le răsfoisem cu aceeaşi indispoziţie fizică, de altfel – demonstraţia sa că  doctorul Al. Şuţu ar fi scris un text larg despre boala lui Eminescu. Credeam că este o neînţelegere; nu, Călin L. Cernăianu consideră că a descoperit raportul medical întocmit imediat după autopsia lui Mihai Eminescu – şi găseşte temeiuri să-l atribuie chiar doctorului Al.Şuţu, deşi raportul este ne semnat. Dânsul procedează la o expertiză grafică, adică la o comparaţie între înscrisul pe care-l consideră  raport de autopsie  – cu două alte înscrisuri care-i sunt atribuite lui Al. Şuţu – şi deduce că toate cele trei texte sunt scrise de aceeaşi mână. Autorul numeşte asta „expertiză criminalistică a scrisului”. Textul de comparat, acest raport de autopsie, are 16 pagini şi se găseşte la Biblioteca Academiei Române unde a fost adus e către George Potra după ce l-a editat (1934; a fost donat? Oferit spre achiziţie? Când anume?) – iar celelalte două texte, presupuse a fi ale lui Al. Şuţu, au câteva rânduri (Certificatul medical din 5 iulie 1883) şi, respectiv, aproape o filă (Raportul medico-legal din 23 martie 1889).

Nu se poate admite aşa ceva;  pentru o expertiză grafică, de orice fel ar fi ea, sunt necesare multe mostre de scriitură, trebuie investigaţii colaterale (privind cerneala, peniţa, hârtia), analiza de text este indispensabilă, e nevoie de o metodă anume, mai e nevoie de multă prudenţă; cele câteva pagini de carte împănate cu imagini scanate după documente  puse faţă în faţă nu pot vorbi de la sine, textele ele însele nu se autoexpertizează. Călin L. Cernăianu este, probabil, singurul care crede că Al. Şuţu a scris cu aceeaşi mână toate cele trei materiale. Bazat pe acest crezământ, ajunge la concluzii adacadabrante pe care le repetă la tot pasul în articolele sale din această carte – şi din altele. Bine ar fi să aibă dreptate, dar lipseşte demonstraţia. Concluzia cea mai năucitoare ar fi că Al. Şuţu, medicul care pe faţă spunea tuturor că Eminescu a avut sifilis, – în ascuns, în acest raport ne semnat şi ne făcut public, afirmă că poetul n-a murit din cauza sifilisului  ci doar din cauza unei oboseli cumplite. Mai mult încă: acest raport ar fi circulat subteran şi din el se inspiră pentru unele informaţii primul biograf al lui Eminescu, nimeni altul decât Nicolae Pătraşcu.  Aceasta este prima zală din lungul lanţ al „conspiraţiei anti-Eminescu” pe care-l forjează Călin L. Cernăianu în articolele sale.

Evident, este ceva de felul „risum teneatis, amici” – dar autorul este atât de încrâncenat în susţinerile sale încât a sacrificat deja câţiva arbori seculari  şi baremi din milă pentru biata pădure trebuie să-l trag de mânecă. Închid, de aceea, ochii şi trec prin valurile de injurii şi noroi aruncate asupra lui G.Călinescu şi a tuturor biografilor sau profesorilor de română care ar conspira de un secol şi mai bine împotriva lui Mihai Eminescu; mai mult chiar: încerc să mă apropii, tot orbeşte, de autor, să intru în sistemul său şi să-l înţeleg. Cu ochii larg închişi vreau să-l ajut să şi-i deschidă pe ai săi.

În căutarea arhivelor

Pentru că nu se compară între ele abstracţiuni, trebuie mai întâi să redăm concret faptele. George Potra publică în  1934 o broşură intitulată „Mihail Eminescu. Cauzele morţii sale. Studiu” (Editura librăriei CULTURA POPORULUI, 16 pagini) unde editează defectuos acest text, despre care scrie într-o notă (preluată parţial şi de Călin L. Cernăianu): „Manuscrisul original este proprietatea mea  şi îl am din hârtiile rămase de la regretata poetă Cornelia din Moldova. Am căutat în nenumărate rânduri şi pretutindeni, unde am avut bănuiala că aş putea da de numele autorului, dar mi-a fost absolut imposibil, fiindcă timpul îndelungat care s-a scurs de atunci şi până acum târâse în vecinicie pe aceia care mai puteau să spună ceva despre el. În orice caz, se vede că manuscrisul este al unui medic, şi aceasta o dovedeşte caracteristica scrisului şi numeroşii termeni medicali întrebuinţaţi în raport.

Eu aş propune ca autor al manuscrisului pe   Dr. N. Tomescu, fostul medic primar al spitalului de copii şi al institutului unde era internat  M.Emiescu. El este  acela care a pus diagnosticul sistemului circulator al poetului şi numai el singur, dintre medicii care l-au îngrijit, nu a publicat nimic în legătură cu el; deci ar fi exclus ca să nu-şi fi luat şi el notiţe, ca şi ceilalţi, de felul cum se manifesta boala şi viaţa poetului.”

Până aici citează Călin L. Cernăianu, dar nota continuă:

„Nemulţumindu-mă numai cu atât şi voind să dau articolului de faţă o atenţie cât mai mare, şi dacă îmi permiteau cercetările chiar a-l transforma într-un studiu preţios, am început, mânat de informaţia raportului, să răscolesc praful trecutului de pe dosarele care mai trăiau în podul spitalului Brâncovenesc. Bunăvoinţa şi atenţia D-lui Dumitriu, Marin Ionescu şi Ioraşcu Vasile care timp de o săptămână n-au încetat  de a căuta în tot locul unde bănuiau că vor da de vreo hârtie preţioasă, s-a terminat fără nici o satisfacţie, fiindcă Morga la acel spital fusese de scurtă durată, numai pentru timpul cât se făceau reparaţii la spitalul Colţea (acolo era Morga oraşului mai înainte); iar printre hârtiile timpului s-au găsit copiile multor memorii, adresate  Ministerului de către Administraţia acestui spital, prin care cere să i se mute în altă parte Morga, deoarece nici localul nu permite aceasta şi nici starea bolnavilor care stăteau alături de cadavrele ţinute mai multe zile, sau chiar o săptămână, până când le venea rândul la autopsie.

După cum vedem, fiind ceva fugitiv, nici procesele verbale ale autopsiilor nu s-au păstrat.

Socotind că la Ministerul de Instrucţie se găseşte copia  procesului verbal, fiindcă fusese la autopsie şi un reprezentant al acestui minister, am pornit-o într-acolo, dar mi s-a răspuns că arhiva mai veche de 30 de ani a fost dată Arhivelor Statului.

Imediat ce am auzit, fără multă gândire m-am şi dus la depozitul tuturor vechiturilor de acte, în speranţa de a vedea cât mai repede hârtia mea dorită.

Iluzie zadarnică şi mult regretabilă, fiindcă hârtiile Ministerului de Instrucţie din anul 1889 erau prea puţine, iar printre acestea lipsea tocmai cea căutată. Mi s-a spus de cineva – poate că vei găsi la Institutul Medico-Legal unde se vor fi adunat hârtii de felul acesta.

Pentru convingere, am vizitat în ultimul timp şi acest institut, dar secretarul m-a lămurit din primele cuvinte că arhivă mai veche de anul 1893, data înfiinţării institutului, nu se găseşte. Şi cu aceasta am terminat şirul drumurilor în căutarea hârtiilor cu informaţii mai preţioase, rămânând ca viitorul să fie mai indulgent pentru aceia care se vor ocupa încă cu viaţa şi opera lui Eminescu.”

Dl. Călin L. Cernăianu ar fi trebuit să vadă: George Potra deţine „manuscrisul original” – dar caută prin arhive „hârtia mult dorită”.  De bună seamă, el este convins că are o copie după un act;  această copie făcută de mână este manuscrisul său găsit între hârtiile Corneliei din Moldova – şi caută actul după care s-a făcut ea. Se ştie (şi în acest înscris se spune) că autopsia lui M. Eminescu, cerută de Titu Maiorescu, a fost publică, s-a făcut în amfiteatrul Spitalului Brâncovenesc de către profesorii Alexianu şi Şuţu, şi la ea au asistat: Primul procuror al Tribunalului Ilfov, Inspectorul de poliţie, Secretarul general al Ministerului Instrucţiunii Publice – precum şi ziarişti, amici ai poetului, doctori, studenţi. George Potra presupune că fiecare instituţie a avut o copie după actul întocmit – şi merge prin arhive să-i găsească undeva locul, dar nu are succes (ciudată este afirmaţia sa că la Ministerul de Instrucţie erau puţine hârtii din 1889 – „iar printre acestea lipsea tocmai cea căutată”; cred, însă, că este vorba de o exprimare defectuoasă, calc după limba franceză).

Copia pe care o deţine George Potra putea fi luată de un notar, de un avocat, sau de un simplu curios… de ce să fie neapărat vorba de un medic? Sau, dacă este vorba de un medic, de ce să nu fie chiar Cornelia din Moldova, medic respectabil, în arhiva căreia G.Potra a găsit documentul?! Desigur, cel care a întocmit actul original, acest raport de autopsie, nu avea cum să nu fie medic…    Poeta Cornelia din Moldova (1866-1933), pe numele adevărat Cornelia Kernbach-Tatuşescu, era botoşeneancă, fratele ei, poetul Gheorghe din Moldova (1863-1909), fiind căsătorit cu Ana Conta, sora filosofului. Ne aflăm, aşadar, în cercul strâmt din jurul Veronicăi Micle (a  publicat poezii în revistele lui Gheorghe din Mnoldova; un timp Ana Conta i-a fost prietenă – dar după moartea Veronicăi nu i-a păstrat o amintire prea frumoasă). Cornelia din Moldova a fost mult timp  medic secundar al Eforiei Spitalelor civile din Bucureşti (a absolvit Facultatea de medicină din Bucureşti, susţinându-şi teza de doctorat aici, în 1893, devenind printre primele femei medic de la noi). Era firesc să o intereseze destinul lui Eminescu, îi era la îndemână să-şi facă o copie după raportul de autopsie pe care-l caută George Potra – dar este nefiresc la acesta să nu ne spună că are de-a face cu arhiva unui medic … şi să caute medici în generaţia lui N.C.Tomescu atunci când se află între alte hârtii. O expertiză grafologică ar fi cât se poate de potrivită pentru a stabili dacă înscrisul în discuţie a fost făcut de mâna Corneliei din Moldova. Nu ne depăşim limitele în acest domeniu – dar ne prinde mirarea că dl. Călin L. Cernăianu procedează la o expertiză… cu înscrisuri de la Şuţu, nu de la Cornelia din Moldova  care trebuie în primul rând verificată,  ca metodă de lucru, pentru ca după eliminarea ei din discuţie  să se  caute alt făptuitor.

A existat un raport de autopsie

Pentru că a iscat vii discuţii (mai ales prin intervenţia lui G. Călinescu care-l compară pe George Potra cu Octav Minar şi declară că textul este suspect de a fi o plastografie), George Potra dă Bibliotecii Academiei Române înscrisul său, care astăzi se păstrează la secţia de manuscrise. Eu remarc mai întâi hârtia, care este semitransparentă,  improprie întocmirii,  chiar scorţoasă. Primele pagini sunt scrise faţă-verso iar cerneala trece  prin suport făcând textul greu lizibil – motiv pentru care, desigur, cel care a scris  continuă pe o singură faţă. Nu zic neapărat că a fost iniţial grăbit ori a avut hârtie puţină şi, văzând că are prea mult de scris,  a vrut s-o economisească folosind ambele feţe, nici că a observat târziu că scrisul apare pe verso. Doar constat faptul.  Mai remarc, apoi, câteva informaţii ce pot lega acest text de un context. Astfel,  înscrisul lui George Potra face istoricul bolii poetului, şi începe aşa: „La 8 iulie 1883, Mihail Eminescu a fost izbit într-un mod qusi-subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi. Iritabil numai  şi muncit de o insomnie ţinută cu  câteva zile mai  înainte, se armă în invidia lui cu un revolver şi ameninţă fără motiv pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici. Cu multă dificultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la institutul medical „Caritatea” din Bucureşti…”

Ai crede că data de 8 iulie, pentru cea adevărată, de 28 iunie, rezultă din diferenţa de 12 zile dintre stilul vechi, păstrat la noi, şi cronologia europeană. În realitate, însă, între 28 iunie şi 8 iulie este o diferenţă de doar 10 zile. De fapt, acest început seamănă foarte bine cu ineptul „Studiu critic” publicat de Nicolae Pătraşcu în „Convorbiri literare”, după moartea poetului. Redăm fragmentul corespunzător, din nr. 11-12, ian.-feb 1890, p.1054: „Spre începutul lui iulie 1883, însă, poetul nostru simţi oarecari anomalii în fizicul lui robust, un număr de nopţi de insomnie care-l neliniştiră şi-l obosiră. La 8 iulie, un vânt puternic se abătu asupra acestui creer-lume, dezrădăcinând orice vegetaţie  şi astri şi lăsând în urmă-i pustiul şi umbra în care nu mai încolţi decât sămânţa morţii. Se înarmă des-de-dimineaţă  cu un revorver şi plecă să ia o baie. Când voi să se coboare, descărcă revorverul în unul din vechii şi cei mai buni prieteni ai săi, D. Chibici-Râvneanu. Atunci fu condus şi instalat la ospiciul Caritatea din Bucureşti, unde stătu mai bine de două luni…”

Aici este, cred, una dintre sursele actului medical pe care-l deţine George Potra – şi mi se pare firesc să considerăm că avem de-a face cu o compilaţie a cuiva (mai mult ca sigur, chiar Cornelia din Moldova) după  izvoare narative avute la îndemână. Oricum, se vede cu ochiul liber că nu avem de-a face cu actul original, cel din 16 iunie 1889; ar mai rămâne posibilitatea, destul de vagă însă, ca  acest act din 16 iunie 1889 să fi fost preluat  şi comentat, topit în comentariul de faţă,  de către Cornelia din Moldova sau cine va fi autorul documentului descoperit de George Potra în arhiva ei. Niciunul dintre medicii lui Eminescu nu confundă 28 iunie 1883 – cu 8 iulie 1883. Nu mai complic lucrurile cu revolverul lui Eminescu şi afacerea Chibici-Râmneanu (am dezvoltat separat subiectul; dacă e cazul, revin).

A presupune, ca dl. Călin L. Cernăianu, că N. Pătraşcu a folosit acest „act original” este o inepţie, pentru că vezi mai jos cum se  configurează actul respectiv din compilaţii. Apoi, cel mai important adevăr pe care-l spune acest act, starea organelor interne în momentul autopsiei, mai ales a inimii, nu se regăseşte la N. Pătraşcu.

Am redat începutul, să redăm şi  partea referitoare la creier. Spune actul lui George Potra: „Comparându-se între ele cele două hemisfere, s-a găsit o greutate mai mare de 25 gr. în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetării şi al acţiunii. Circumvoluţiunile frontale ocupau ele singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicând până la un punct dezvoltarea anormală a regiunilor psihice în defavoarea celor sensoriale, motoare şi vegetative.”

N. Pătraşcu în 1890, scria cam la fel: „Emisferul stâng, organul cugetării propriu-zise, avea 25 de grame mai mult decât celălalt. Circumvoluţiunile frontale ocupau singure mai mult de jumătate din volumul emisferelor indicând până la un punct dezvoltarea anormală a regiunilor psihice, în defavoarea celor sensoriale, motore şi vegetative.” Propoziţia din urmă este preluată în întregime – dar nu de, ci din N. Pătraşcu.

Problema este, însă, abia acum destul de complicată: dacă acest act îl preia pe Nicolae Pătraşcu – atunci, pe ce se bazează acesta când  explică în termeni medicali aproape identici   cum arăta creierul Presa şi sursele deschise ale momentului iunie 1889 nu dau asemenea amănunte.  În sensul metodei comparativ-istorice, suntem ţinuţi să considerăm că  Nicolae Pătraşcu a citat un act medical. A existat, deci un asemenea act !  George Potra are, deci, dreptate să-l caute prin arhive.

Întrebarea persistă: înscrisul lui George Potra citează acelaşi act medical pe care l-a citat Pătraşcu  – sau doar pe Pătraşcu? Acest înscris continuă cu încă trei paragrafe, redactate în termeni de strictă specialitate – şi care nu se mai regăsesc la N. Pătraşcu: „Leziunea amatomo-patologică caracteristică maladiei, acea simfiză meningo-cerebrală, acele aderenţe speciale între membrana pia-mater şi substanţa corticală ocupau două regiuni opuse: partea interioară a circumvoluţiunilor frontale şi extremitatea posterioară a  circumvoluţiunilor occipitale, pe când cele două ascendenţe cele parietale şi cele tempero-sfenoidale erau cu totul indemne; fapt ce explică unele fenomene clinice din viaţă, adică delirul şi debilitatea facultăţilor intelectuale, precum şi perversiunea facultăţilor instinctive, pe de altă parte lipsa turburărilor grave ale motilităţii (contracturi, convulsiuni epileptiforme şi monoplagii) şi lipsa tulburărilor sensoriale, ilusiuni şi halucinaţiuni sensoriale.

Din partea cordului s-a constata o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi galbeni şi friabili, şi prezenţa unor plăci intense şi proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât şi pe /partea?/ internă a aortei ascendente.

În fine din partea ficatului şi a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grăsoasă considerabilă.”

Am redat textul în descifrarea lui George Potra, doar cu adăugarea unui cuvânt între paranteze drepte. Faţă de aceste observaţii, Nicolae Pătraşcu are doar fraza: „Între cămaşa creerului şi substanţa corticală erau câteva puncte aderente, lipite, care explică până la un punct neşirul de cugetare al poetului în timpul boalei şi poate şi unele neregularităţi din viaţa sa.” (p.1058-1059). Pare un rezumat al observaţiilor clinice de mai sus – sau, mai degrabă, explicarea în cuvinte mai simple,  de către un ne medic, a textului de specialitate.

Din interpretările lui Ovidiu Vuia

Ne depărtăm pentru un timp de Călin L. Cernăianu. Această parte a Manuscrisului Potra i-a interesat pe medicii care s-au ocupat de boala şi moartea lui Eminescu, şi mai ales pe Ion Nica, cel care conferă autenticitate actului (id est: consideră că cel care transmite rândurile de mai sus a văzut cu ochii proprii ceea ce consemnează). După Ovidiu Vuia („Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, 1996,p.48; sub rezerva că n-am verificat trimiterea), însuşi G. Călinescu „într-un articol pe care l-a publicat în „Contemporanul”, cu câteva luni înainte de moartea sa, afirmă că Eminescu, după cum reiese din actul său de autopsie (sic!) s-a stins din viaţă în urma unui anevrism aortic rupt…” Semnul atenţionării în paranteză îi aparţine lui Ovidiu Vuia; se poate deduce că G.Călinescu considera drept „act de autopsie”  acest manuscris – după ce, în 1934, îl clasase ca o compilaţie – ceea ce şi este, de fapt. Oricum, este singura descriere anatomică ce ar atesta existenţa unei autopsii făcute imediat după moartea lui Eminescu. După cum se ştie, doctorul Gheorghe Marinescu n-a mai analizat ulterior creierul la microscop, deci descrierea de mai sus aparţine sau se bazează pe observaţiile doctorilor de la masa de disecţii, Alexianu ori Şuţu, dictate de unul dintre ei, scrise de unul dintre ei etc. (sunt atâtea variante; fiind profesori, ei aveau, desigur, cu sine asistenţi etc.). Fiind vorba de o autopsiere cu public,  este de la sine înţeles că oficianţii actului ca atare spuneau cu voce tare ce fac şi ce văd, adică fraze precum cele de mai sus au fost rostite, explicate – încât cine era dornic putea să-şi ia chiar notiţe.

Doctorul Ovidiu Vuia (asupra căruia dl. Călin L. Cernăianu nu atrage atenţia) revine mai explicit în cartea sa „Spre adevăratul Eminescu” (Ed. Almarom, Rm.Vâlcea, 2000, vol.I, p. 1oo sqq) asupra acestui pasaj care nu se găseştre nici în presă, nici la Nicolae Pătraşcu ci doar în textul editat de George Potra. Locul este important deoarece în acest raport de autopsie se spune că inima nu a avut leziuni, ceea ce infirmă afirmaţia lui V. Vineş privind existenţa unei endocardite vechi. Citez pe larg, pentru a se înţelege (a se remarca prudenţa doctorului Ovidiu Vuia privind atribuirea lui N. C. Tomescu a acestui raport – dar şi informaţiile sale preluate cam întâmplător; nu mai comentăm, este neesenţial): „Mai există un raport medical, se pare al doctorului Tomescu, medicul cardiolog al Institutului, care nu s-a iscălit şi nici nu a predat Academiei descrierea sa, foarte importantă din toate punctele de vedere. Dacă despre exanenul macroscopic al creerului au scris şi ziarele, fiind de 1400 gr. la fel cu al lui Schiller, deci în limite normale ceea ce înlătură o paralizie generală progresivă în care masa cerebrală se atrofiază până sub 1000 grame, în actualul raport se aduc date importante asupra stării organelor: rinichi albi, nefrotici, ficatul gras, iar inima  prezintă o degenerescenţă difuză a miocardului fără leziuni valvulare endocardice. Drul Vineş nu a asistat la autopsie, din această cauză nu ştia că la acest examen a fost înlăturată posibilitatera endocarditei, pe care o menţine în continuare. Se descriu şi cârteva plăci ateromatoase, neulcerate, dar la nivelul cârjei aortei nu aveau nici o legătură cu aortita luetică, absentă în acest caz.

În sfârşit, după o bine chibzuită analiză autorul trage următoarele concluzii: „S-a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei maladii sifilitice ce l-ar fi izbit acum 10-12 ani. Eroare. Eminescu n-a fost sifilitic…alţii au zis că el se alcooliza. Şi această idee este ca cea dintâi o supoziţie cu totul gratuită. Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale.”

Fără îndoială ne aflăm în faţa unei descrieri din partea unui om prezent la autopsia poetului, medicul curant din ultimele luni ale vieţii sale, cu totul ştiinţifice, de la care ne-au rămas date clinice, care insistă asupra sincopelor cardiace –  de unde se crede că e vorba de dr. Tomescu – , dar şi autoptice cât şi anatomotopografice pe harta creerului; toate acestea ne permit să ne gândim la un colaborator al lui Şuţu care, fiindcă nu-i împărtăşea ideile, prefera să rămână anonim, de unde raportul său clinic şi anatomo-patologic a rămas în sertare, nu a văzut lumina zilei, la fel ca cel al lui Vineş, conştient că îl înfruntă pe şeful săui care între oamnenii lui cel puţin a inbtrodus o discreţie asupra ultimelor zile ale poetului, şi în cele dintâi nu permitea nimănui să treacă peste diagnosticul său de PPG la Eminescu. Probabil că având şi relaţii a reuşit să-şi impună punctul de vedere, astfel că cei din generaţia viitoare datorită şi modei dar şi celor primite de la antecesorii lor, n-au mai vorbit decât de ppg-ul lui Eminescu pe această cale întârziind cu mult descoperirea adevărului asupra bolii şi morţii poetului.

Aşa se face că notele, probabil ale drului Tomescu, vor ajunge în anii ’30 la G. Potra, care îşi dă seama de marea lor valoare şi în sfârşit publică raportul.”

Nu reluăm larga teorie a lui Ovidiu Vuia privind intoxicarea cu mercur, pentru a atrage atenţia asupra finalului acestei argumentări, unde diferenţa dintre observaţiile doctorului Vineş şi cele  din raportul anonim este urmărită în consecinţele ei cele mai interesante: „Deci, de la început cauza morţii cum o aflăm în Viaţa lui Eminescu de G. Călinescu, relatată după V. Vineş, se arată falsă. Eminescu, autoptic, nu avea endocardită vegetantă, ceea ce cardiologul o sublinia cu multă atenţie, fiindcă în  noua conjunctură trebuie să fi existat o acţiune toxică afectând grav miocardul. Erizipelul, chiar şi pentru cei ce admiteau existenţa lui, rezolvat numai în câteva zile prin simplu btratament igienic, se dezvoltase mult prea benign  pentru a provoca lezarea profundă a miocardului, cu absenţa oricărui proces inflamator – semnătura de bază a unei infecţii streptococice.

Cauza morţii rămase nerezolvată, astfel că Harieta influenţată de Scipione Bădescu era de părere că fratele ei a fost omorât de lovitura de piatră a unui alt bolnav, artistul P. Poenaru. Deşi autopsia infirmase o atare posibilitate, faptul că poetul la vârsta de numai 40 de ani murise de sincopă cardiacă, îi nemulţumea pe mulţi intelectuali de vază, români şi străini, astfel că, printre alţii, Mircea Eliade, Al. Gregorian ori Rosa del Conte susţineau în continuare moartea lui Eminescu prin lovitura porimită de la P. Poenaru.” (P.102)

Vă daţi seama, stimaţi cititori, ce importanţă ar fi avut cunoaşterea de către doctorul Ovidiu Vuia a verigii lispă din toate aceste demonstraţii (a sa, a doctorului Ion Nica şi a lui Călin L. Cernăianu), şi anume textul public al lui Nicolae Pătraşcu din 1890: şi la el lisesc referirile la starea autoptică a organelor interne, ceea ce duce la concluzia – cea mai blândă cu putinţă! – a unui consens. Repetăm: autopsia s-a făcut cu asistenţă oficială importantă şi cu public, ce s-a văzut s-a raportat pe loc, s-a verificat, nu cred că ar fi fost cu putinţă atunci, pe loc, trucarea vreunui fapt. Pentru întocmirea scriptelor, însă, este obligatoriu să fi fost o consfătuire între medici, eventual un concept de anunţ oficial. Or, oficial se ştie din presă doar că masa creerului cântărea peste 1400 de grame. Asta scoate din discuţie diasgnosticul de PNG, ca şi pe cel de sifilis. Se ştia de multă lume ceea ce noi azi am uitat, că sifilisul consumă celula nervoasă. Dar…autopsia s-a făcut, desigur, tocmai pentru a linişti opinia publică şi a dovedi pozitiv că Eminescu a murit de PNG-sifilis. Dovada nu s-a făcut, dimpotrivă: diagnosticul a fost infirmat. Mai e de mirare că nici n-a mai interesat creerul, că a devenit o piesă anatomică stricată fără a mai fi studiată, că, apoi,  funeraliile au fost organizate atât de repede, etc.?  În conclavul lor, medicii au hotărât să dea publicităţii numai lucrurile de interes general, şi astfel au rămas amănuntele într-un raport de sertar. Sau – alt scenariu, cel al doctorului Ovidiu Vuia, unul dintre medici a avut raportul său care a urmat traseul până la G. Potra.

Cum citim, cum cităm….

Doctorul Ovidiu Vuia presupune un scenariu realist, cu autoritatea diagnosticului dat de şef, transmiterea acestui diagnostic către generaţia următoare, etc.

Abia după o asemenea desfăşurare  a concretului, dacă ar fi făcut-o,  Călin L. Cernăianu ar putea să discute dacă nu cumva Manuscrisul Potra provine de la Al. Şuţu însuşi. În loc să parcurgă aceste faze obligatorii ale cercetării (eu cred că le-am identificat cam pe toate; chiar dacă mi-a scăpat vreo verigă, îi pot stabili ulterior locul pentru că am configurat lanţul evenimentelor) – decretează scurt că a descoperit senzaţionalul: prin expertiză criminalistică a scrisului „se demonstrează” că textul îi aparţine lui Şuţu, şi celelalte.

Revenirea la „textul G.Potra”, citat fragmentar şi cam defectuos de către Ovidiu Vuia (prin Ion Nica), este necesară – dar de data aceasta în dialog strict cu Călin L. Cernăianu care interpretează abuiziv.  Manuscrisul spune: „Ar fi interesant a cunoaşte cauzele maladiei care a venit să isbească pe unul  dintre cei mai mari poeţi români.” Vedem tonul: ar fi interesant. Se interesează un autopsier, şi încă la modul dubitativ, de cauze la acest nivel –  şi pe loc, sau după autopsie, în raportul pe care-l efectuează? Scenariul cel mai probabil este că cel care a scris, până acum a adunat informaţia – şi acum începe să rezoneze. În continuare: „Ştim că paralizia generală estre  o tristă achiziţiune  a secolului nostru şi se datoreşte  parte alcoolismului cronic, parte sifilisului, şi  în mare parte vieţii turburate şi supraoboisite la care ne împing necesităţile moderne.”

„…S-a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei maladii sifilitice ce l-ar fi isbit acum 10-12 ani. Eroare…”

„… Alţii au zis că el se alcooliza. Şi această idee este ca cea dintâi o supoziţie cu totul gratuită. Dacă Eminescu a abuzat de băuturi alcoolice, aceasta a făcut-o când deja maladia începuse.Fosta-a hereditatea adevărata cauză a maladiei?…”

Expresii precum „s-a zis”, „alţii au zis” nu sunt proprii unui raport de autopsie, nici referirile la Shopenhauer de mai departe; deci, cu părere de rău, lui Călin L. Cernăianu trebuie să-i iasă din minte acest lucru.  Cu totul interesantă este fraza pe care am subliniat-o. Călin L. Cernăianu descifrează ca mai sus, după George Potra. În textul original sunt două cuvinte tăiate, astfel:” S-a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei /vechi?/ maladii sifilitice /,?/ ce l-ar  fi isbit /în/ acum 10-12 ani.” Se citeşte relativ bine vechi, se întrevede virgula – iar în este clar tăiat după ce a fost scris. Călin L. Cernăianu iarăşi nu vede textul pe care-l supune expertizei; oare procedează mecanic, adică nu compară cuvinte cu sensuri ci semne, liniuţe, bastonaşe, ovale?!  Cum citim, totuşi – şi cum înţelegem?  E o maladie veche ce ar fi izbucnit acum 10-12 ani? „În urmă cu 10-12 ani”? „În anul X” (urma să precizeze anul şi s-a răzgândit)? Cumva: „ S-a zis în urmă cu vreo 10-12 ani că…” (exprimare stângace, topică franţuzească)? Admiţând că cei 10-12 ani se scad din anul morţii poetului, 1889,  suntem purtaţi spre anii 1877-1879. Cine putea să fixeze aici debutul bolii lui Eminescu? Este epoca lui glorie ca poet, ziarist şi chiar om politic (fusese revizor şcolar într-un guvern conservator, era în atenţia Palatului). Pentru că a stat o lună la Floreşti unde a tradus o carte din nemţeşte? Sunt aproape enigme (totuşi, prietenii lui Eminescu explică retragerea lui la Floreşti şi prin motive de sănătate). În acest raport de sinteză sunt integrate şi zvonuri publice. Despre „hereditrate” ştim că s-a pronunţat şi I.L.Caragiale, dar imediat după moartea poetului. Despre alcoolism a scris Panaite Zosin la 1902. Vedem, mai sus, în Manuscrisul Potra: „o tristă achiziţie a secolului nostru” , deci autorul înscrisului îşi declară apartenenţa la „secol”, ceea ce ar fi un indiciu că este şi scrie în secolul al XIX-lea.  Dacă, însă, el ar fi scris la 1901, de pildă, deci în secolul al XX-lea, ar fi spus la fel: „o achiziţie a secolului nostru”, pentru că achiziţie înseamnă acumulare în timp. Pe scurt, prin „secolul nostru” se poate înţelege şi „epoca noastră”, „generaţia noastră” – nu neapărat delimitarea strictă a anilor secolului al XIX-lea. Dacă prin „acum 10-12 ani” numărăm de la pe la 1902 în sus, când apare studiul lui Panaite Zosin unde boala lui Mihai Eminescu este  considerată de sorginte sifilitică  nu fără complicaţii ce ţin de alcoolism, ajungem la un timp nedefinit  între 1914-1916 când putea fi scrisă această compilaţie – eventual, cu scopul de a fi publicată.

Călin L. Cernăianu redă şi paragraful imediat următor de după „Eroare” – de data aceasta în descifrare proprie: „Eminescu n-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a născut din doctrina erronată ce professă şcoala germană că paralisia generală este tot deauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebrospinale sunt de origină sifilitică. Alţii au zis că el se alcoolisa…”

Aici textul are imperfectul cu accent grav pe finală: professà – accentul fiind imposibil de confundat, pentru că imediat mai jos cu un rând  avem trei ă-uri: „…germană că paralisià generală…”  între care iarăşi se pune un a accentuat grav. Căciula pe ă este foarte clar conturată, ca un cerc larg, aproape închis, de la stânga la dreapta.

Acest imperfect: „doctrina eronată ce profesa” presupune „profesa cândva”, ne arată o detaşare în timp, afirmaţia este făcută după o etapă, după ce  se consumă experienţa numită. Sunt interpretările Corneliei din Moldova sau ale celui care a scris textul de faţă – oricum, târziu după evenimente. Ar trebui, desigur, să stabilim cât se poate de exact în ce perioadă profesa această teorie numita şcoală – şi astfel am putea data mai sigur, sau cel puţin am putea stabili termenul post quem. Nu insistăm, nu este de resortul nostru, noi ne-am propus doar să-l ajutăm pe dl. Călin L. Cernăianu să-şi scoată din minte ideea fixă că se află în faţa raportului de autopsie întocmit de Al. Şuţu după moartea lui Mihai Eminescu.

Nisip în ochi deschişi

Textul acesta al lui George Potra se încheie brusc, fără semnătură şi, pare-se, fără a duce gândul la capăt: „Poate că acei savanţi vor avea dreptate. Totuşi, noi, dezbrăcându-ne un moment de acele idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvântul lui Hristos: „Să judecăm arborele după fructele sale”. Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiune mintală, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.”

Bine ar fi să putem vedea în Al. Şuţu un creştin fervent.. Iarăşi: este vorba de „acei savanţi” şi de „noi”, o punere faţă în faţă, o detaşare. Această compilaţie este un înscris târziu, o interpretare. Din fericire, partea din ea care interpretează boala lui Eminescu  se regăseşte în interpretările de bun simţ ale lui Ion Nica – întărite şi nuanţate, la rândul lor, de cele  recente ale lui Ovidiu Vuia. Asta conturează o tradiţie aproape continuă, adică o şcoală de gândire. Nimic nu-i permite lui Călin L. Cernăianu să facă din Manuscrisul Potra un text secret al lui Şuţu menit spre a alimenta cu un adevăr dublu un lanţ conspirativ al biografilor lui Eminescu. Drept pentru care încep să deschid ochii şi ies de sub cascada de imprecaţii şi noroi slobozită de autor asupra istoricilor literari – lăsându-l să băligărească  mai departe un sol indemn de sămânţă pentru simplul motiv că e nisip şi numai nisip spulberat de vânt. Nici scrisul nu se îndeamnă să rodească în deşert.

II. „Dosarul Maiorescu”

Foarte puţin convingător este Călin L. Cernăianu atunci când vrea să demonstreze izolarea lui Mihai Eminescu de familia sa în vara lui 1883, de către Titu Maiorescu. Repet: şi mie mi-ar plăcea să fie adevărat, simt oarecum unda bănuielii plutind în aer – dar argumentele sunt strâmbe şi trebuie să închid ochii, să tac, să aştept eventuale probe noi, – şi să-i atrag atenţia autorului „Conjuraţiei  anti-Eminescu” asupra unei consecinţe posibile  a acestui mod de abordare ca a sa: compromite tema şi dacă cineva, cândva, o va relua cu informaţie şi demonstraţie nouă se va putea zice că nu vrea decât să calce pe urme bătute o dată în… nisip. Şi de aceea sunt dornic să storc de minciuni sau rătăciri logice studiul acesta îndelung al lui Călin L. Cernăianu: pentru a rămâne din sutele de pagini înfoiate cele câteva zeci cu adevărat necesare; pentru a izola, adică, ce cred că trebuie înţeles şi preţuit.

Averea criticului

Plonjez în mijlocul demonstraţiei lui Călin L. Cernăianu, şi citez:

„14 martie 1884 – Abil, când răspunde Harietei, Maiorescu o întreabă, între altele:   „Bătrânul D-voastră tată, când a fost pe la mine la Bucureşti în August anul trecut, mi-a spus că tot capitalul său mobil era de 18.ooo franci. Care este partea, care îi revine acum lui Mihai, după moartea tatălui său?”

Patru zile mai târziu, Harieta îi trimite o scrisoare de răspuns, din care lipseşte, însă, absolut orice referire, cât de aluzivă, la „capitalul mobil” ori la vizita tatălui ei la Bucureşti. E ca şi cum n-ar fi citit fraza subliniată…” (p.75)

Titu Maiorescu răspunde scrisorii Harietei din Ipoteşti, 7 martie 1884, în care i se cer relaţii despre locul şi starea în care se află Mihai Eminescu. Citeşti la Călin L. Cernăianu şi nu-ţi vine să crezi.  Cum aşa?! Dar scrisoarea de răspuns a Harietei la această epistolă e de faţă, iar peste câteva pagini  Călin L. Cernăianu  chiar redă un fragment din ea. Este locul cunoscut unde Harieta povesteşte ce s-a întâmplat imediat după înmormântarea lui Gheorghe Eminovici. Redau  în întregime:

Ipoteşti, 1884, Marte, 18/30

Stimate Domnule Maiorescu

Primiţi sincera mea mulţumire pentru scrisoarea din 14 Martie a.c. şi mă grăbesc a vă comunica următoarile.

Sunt deja 2 luni trecute de când au murit tatăl meu. La înmormântarea lui au fost de faţă şi fratele meu locotenentul Matei din Râm. Sărat; după înmormântare, în loc ca să  facă fratele meu o catagrafie, el au început a vinde în dreapta şi în stânga toate obiectele mobile şi imobile, sub cuvânt că el va lua pe fratele său Neculai la sine la 15 marti. El au vândut toate vitele, la număr 27, mobile din casă, 5 stoguri de fân, 3 vagoane de popuşoi, făcând trei părţi, adică mie /,lui/ Neculai şi lui Mihai, luând  bani şi toate hârtiile de valoare, mai ales o obligaţie de 6000 fr. şi biblioteca /lui/ Neculai de mare valoare, zicând  că el a sprijinit pe amândoi fraţi, şi mai multe lucruri le-au făcut, care, deşi am o creştere de tot simplă, nu ţi le pot scrie; şi întrebat de mulţi din familie de ce el o face, răspunde că el le va păstra pentru Mihai şi pre Nicu îl va lua la dânsul. Spre a vă încredinţa că vă scriu adevărul o pot dovedi prin un înscris ce au lăsat el însuşi, precum şi marturi, mătuşile şi toţi casnicii, în fine, satul, întreg. Deci eu vă rog din inimă şi suflet a vă adresa la fratele meu Matei, care este obligat a-l ţine, luându-i toată partea lui. Eu sunt singură, pribeagă, deoarece în Ipoteşti au intrat deja posesorul cel nou şi eu mă văd nevoită a mă depărta pe lângă o mătuşă la mănăstire.

Nu-mi ţine Vă rog de rău, că nu m-am interesat de fratele meu Mihai, dară necontenita sufirinţă de timp de un an a bietului Nicu – care numai pe mine mă putea suferi, probă este testamentul şi scrisoarea – ce le-au făcut înainte de a-şi lua viaţa, moartea tatălui meu foarte iute, eu singură şi oloagă, puteţi sânguri să gândiţi poziţiea mea – cât au fost de critică şi astăzi este şi mai critică; iar că nu se interesează fratele Matei, vă rog să vă răspundă Dlui singur. Primiţi – Vă rog – profundele mele mulţumiri pentru părinteasca îngrijire a iubitului meu frate Mihai, rugându-vă încă odată a avea bunătate să mă înştiinţaţi ce rezultat veţi lua cu betul Mihai. Cu deosebită salutare,

Henrietta Eminovici.

(Preiau textul în editarea lui George Muntean, vezi „Eminescu, 100 documente noi”, Ed. Eminescu, 2000, p.114-115)

Ce poţi să spui în faţa unei asemenea mistificări?! Cum să lipsească din această scrisoare  „absolut orice referire, cât de aluzivă, la capitalul mobil”? De acord că Harieta nu are proprietatea strict juridică a termenilor, ea vorbind şi de  lucruri mişcătoare (animale) şi nemişcătoare (clăi de fân, mobile). – dar  când face referiri  exacte la  acestea, când aminteşte şi un înscris de 6000 de franci? Titu Maiorescu (sau un economist de azi) putea estima preţul a 27 de vite; este vorba de o cireadă întreagă de altfel. De ce-i trebuie lui Călin L. Cernăianu o sumă exactă în bani? Pur şi simplu pentru a contabiliza cu cât ar creşte averea lui Maiorescu dacă ar deveni curatorul poetului, mai exact spus: pentru a scădea din această sumă chetele organizate ulterior şi a obţine venitul net. Este cazul?! Că Titu Maiorescu era zgârcit, se ştie. Dar averea sa era destul de frumoasă. Când va divorţa de Clara, peste câtva timp, ei îi va lăsa 100.000 în numerar; fiicei sale îi va asigura o rentă de câteva mii pe an. În câteva scrisori privitoare la banii necesari pentru Eminescu atrage atenţia destinatarilor că sumele nu contează, doar să fie cheltuiţi cu scop. E greu să câştigi simpatia cititorului pe aceste căi…

Ospeţia criticului

Deocamdată, ca detalii necesare, trebuie spus că  Nicu s-a sinucis  prin împuşcare chiar  la 7 martie 1884, în ziua când este datată prima scrisoare a Harietei către Titu Maiorescu, cea la care răspunde criticul cerând detalii despre „capitalul mobiliar”; George Muntean o editează, arătând într-o notă că scrisul nu-i aparţine ei – ci altei persoane. Călin L. Cernăianu cunoaşte aceste lucruri, de vreme ce  emite frumoasa ipoteză (de lucru, în fond), argumentată, însă, iarăşi incorect:

„Epistola în discuţie este ciudată şi în ceea ce priveşte grafia. În mod cert, ea nu a fost scrisă de mâna Harietei. Întrucât, potrivit datelor trecute în capul primei pagini pare a fi concepută la Ipoteşti, unde atunci nu exista o a treia persoană care să i-o pună pe hârtie, este posibil ca această scrisoare să constituie ultimul document scris de fratele ei Nicu înainte de a-şi face testamentul şi de a explica sumar ce l-a împins la sinucidere (9 martie 1884). Însă, la fel de bine, epistola poate fi un fals comis cu un scop anume.” (p.85)

Repet: Nicu Eminovici a murit la 7 martie; 9 martie este datat  actul de deces unde scrie „mort alaltăieri pe la ora şapte şi jumătate a.m. în casa sa din Com. Cucorăni, Cotuna Ipoteşti, prin împuşcare de sine însuşi.” De ce mută autorul gestul sinuciderii cu două zile? Simplu: pentru că la 7,30 dimineaţa  e greu să demonstrezi că Nicu ar fi scris mai întâi, în numele surorii sale, lui Titu Maiorescu – iar apoi s-ar fi împuşcat. Şi apoi, în actul de deces nu este trecută Harieta ca martoră, ci doi vecini, Costache Cărăuşu şi Ioan Lăzăreanu. Reiese că Harieta nu era în Ipoteşti ? (Scrisoarea „pare a fi concepută în Ipoteşti”, ne asigură Călin L. Cernăianu într-una din extrem de rarele clipe de îndoială ale sale). Din simplă curiozitate consultăm actul de deces al lui Gheorghe Eminovici, datat 9 ianuarie 1884: aici sunt trecuţi ca martori alţi doi vecini, Ioan Razanu şi Manoli Roibu. Nu era acasă nici Harieta (care îngrijise, totuşi, de bătrân) – nici Nicu, cel atât de suferind ?! Mai în jos, la actul de deces al Ralucăi Eminovici, datat 15 august 1876, martori sunt Ioan Razanu şi Const. Leancă. (Toate actele, la Augustin Z.N.Pop: „Contribuţii documentare…”,p. 93 squ). Rezultă că este o regulă – şi iată unde era nevoie de mintea plină de coduri de legi a juristului. În loc să ne spună că, să zicem, potrivit cutărei legi, cutărui paragraf, martorii la un deces nu trebuie să fie din familie – Călin L. Cernăianu, care vorbeşte cu majusculă despre Lege, care aduce precizări în atâtea alte chestiuni de interes – acum „o dă pe probabil”, ca să-i imit jargonul – părând a crede chiar că Harieta nu era la Ipoteşti în 7 martie, la moartea lui Nicu.

Relaţiile despre testament sunt luate, cum ne dăm seama, din scrisoarea Harietei, iar îndoiala asupra mâinii care a scris nu-şi avea rostul pentru că George Muntean a specificat la editarea actului că nu este scrisul Harietei. O eventuală expertiză grafică  (sau „criminologică”, după definiţia lui Călin L. Cernăianu) – i-ar fi putut îngusta această îndoială – dar probabil neamul Eminovicenilor nu merită, din partea autorului,  acelaşi tratament cu al Şuţilor…

Oricum ar fi, reiese un caracter tare: ştiind că sufere de o boală incurabilă, Nicu Eminovici premeditează lucid sinuciderea, făcând o scrisoare şi lăsând un testament pe care Harieta le invocă. Gestul ne sperie pe noi, astăzi, dar se pare că în epocă nu era foarte neobişnuit. Revenind la data de 7 martie 1884, este logic, cred, să considerăm că Harieta a fost răvăşită de moartea fratelui şi cineva din apropiere (vecini, oficialităţi, casnici cu oarecare ştiinţă la scris) a ajutat-o să aştearnă pe hârtie scrisoarea către Titu Maiorescu prin care cere relaţii despre celălalt frate al ei, Mihai Eminescu. Când îţi moare cineva drag e firesc să faci bilanţul rudelor  în suferinţă…Despre Matei ştia unde se află. Tatăl lor decedase pe 7 ianuarie, exact cu 60 de zile înainte, iar intervalul nu cred că are vreo importanţă mistică (la 40 de zile ar fi avut un asemenea sens; amintesc de sinuciderea Veronicăi Micle, premeditată de ea la 5o de zile după moartea lui Eminescu, „cinzecimea” însemnând, cred, ceva în această ordine, de n-ar fi să amintesc decât sărbătoarea teilor în Bucovina care se suprapune peste sărbătoarea creştină a Pogorârii Sfântului Duh, la 50 de zile de la Înviere). Vreau să spun că aceste ipoteze de lucru pot fi urmărite pentru a se vedea dacă duc undeva.

Dar ipotezele lui Călin L. Cernăianu duc foarte departe…însă fără a se sprijini pe solul ferm al documentelor, este un drum cu multe salturi aeriene. Încerc să rezonez în siajul deschiderilor sale. Ca jurist, autorul citează un articol din Codul civil, ediţia din 1867: „Acei care vor fi provocat interdicţiunea, nu vor putea face parte  din consiliul de familie”  (Nu ştiu dacă virgula între subiect şi predicat este juridică sau  aparţine celui care citează; nu urmăresc Codul civil, accept că autorul are dreptate şi-mi rezerv dreptul de a controla, ca şi pe acela de a studia dacă acest cod a fost revăzut, revizuit, schimbat etc. între 1867 şi 1883.) Este într-adevăr interesant:  Titu Maiorescu este acela care a „provocat interdicţiunea” lui Mihai Eminescu la 28 iunie 1883, adică l-a internat la doctorul Şuţu. Lăsând deoparte faptul că în acest caz se eludează legea (nu ştiu dacă acesta este termenul exact sau trebuie altul mai dur), fiind necesare multe acte pentru o asemenea interdicţie – şi mai ales o confirmare medicală făcută de către o comisie cu argumente largi – Călin L. Cernăianu consultă dosarul „Interdicţia Mihail Eminescu”, deschis odată cu recluziunea poetului din 24-28 iunie 1883 şi rămas deschis, adică nerezolvat, până la moartea sa, în 16 iunie 1889.  Acesta poate fi considerat „dosarul Titu Maiorescu”, pentru că se datorează gestului criticului şi – după cum cred că argumentează corect din punct de vedere juridic Călin L. Cernăianu – pentru că Titu Maiorescu tergiversează închiderea/rezolvarea lui. Călin L. Cernăianu citează o   observaţie pe care Augustin Z.N.Pop nu a luat-o în seamă (şi nici alţi cunoscători ai acestui dosar): „Se va întreba Parquetu ce persoane ar putea constitui consiliul de familie, cari sunt rudele interzisului şi dacă este în ţară”.

Aceasta este, explică autorul,  adevărata rezoluţie pusă pe dosarul nr.968/1883. Primul Procuror cerea „Vă rugăm să binevoiţi a lua măsuri pentru regularea averei” – şi alături mai era observaţia: „Nu este curatelă, deoarece  Eminescu nu a încetat din viaţă, ci numai e alienat” – care se credea că este rezoluţia dosarului.   Fiind vorba, deci, de constituirea unui obligatoriu consiliu de familie,  Călin L. Cernăianu observă că, potrivit legii, Maiorescu nu putea face parte din el – pentru că-l interzisese pe Eminescu. În logica procurorului, autorul, reinstrumentând cazul,  consideră că Titu Maiorescu avea tot interesul să-l izoleze pe poet de familie, să se erijeze în tutorele lui – cu ce scop? – Să  facă parte din acest consiliu. Mai trebuie, însă, un articol de lege, în sensul că dacă lipsesc rudele chiar şi acel care interzice pe cineva poate face parte din consiliul său de familie. Autorul nu comentează – iar logica noastră nu este strict juridică, ci doar naturală în urmărirea scopului criticului. De ce ar avea acesta nevoie de izolarea lui Eminescu?

Să zicem că este corect judecătoreşte. Din informaţiile pe care le deţinem, însă, rezultă că familia lui Eminescu se interesează de el: atât tatăl, Căminarul Gheorghe Eminovici, cât şi fratele, locotenentul Matei Eminovici,  vin la Bucureşti şi-l vizitează pe critic cu scopul de a afla adevărul despre interzis. De acum înainte Călin L. Cernăianu face hermeneutică, discurs (cu multe imprecaţii), istorie literară (abuzivă) – face, adică, orice pentru a demonstra că Gheorghe Eminovici n-a fost în Bucureşti în vara lui 1883, iar Matei Eminovici a fost, dar criticul nu i-a permis să-şi vadă fratele. Pe scurt, convinge teza – dar nu conving argumentele. Sunt 5 însemnări despre întâlnirea lui Gheorghe Eminovici cu Titu Maiorescu la jumătatea lunii august a anului 1883, iar autorul le discută pe rând.

Mai întâi, în „Însemnările zilnice” criticul notează la 18 august 1883: „Acum două zile a fost la mine tatăl său (anecdote din societatea moldovenească de odinioară) şi după aceea fratele său, locotenentul…” Călin L. Cernăianu nu dă crezare acestei informaţii, părându-i-se ciudat că „cei doi Eminovici nu ar fi venit împreună, ci separat – ca la dentist” (p.81) – , şi consideră că textul a fost inserat ulterior în jurnal, ca o justificare.

Cea de-a doua dovadă a acestei întâlniri este scrisoarea lui Titu Maiorescu din 18 octombrie 1883 către acelaşi Gheorghe Eminovici:

„Stimate Dle,

Starea fiului D-voastră şi amicului nostru literar M.Eminescu nu s’a îndreptat încă, şi aşa am hotărât cu toţii, cei de aici, să-l trimitem pe cheltuiala noastră la Institutul de alienaţi din Viena şi să-l lăsăm acolo vreme de un an. Dacă nu se va îndrepta până atunci, va fi timpul venit să-l aşezăm la Golia sau la Mărcuţa, ca pe un bolnav fără leac.

Cu prilejul venirei D-voastre la Bucureşti, ne-aţi declarat, că lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea materială şi morală pentru nenorocitul D-voastră fiu. Cu toate acestea m-am crezut dator a vă da de ştire despre cele de mai sus. Primiţi, vă rog, încredinţarea deosebitei mele stime. T.M.”

Această scrisoare se află tot în jurnalul lui Maiorescu, iar autorul consideră că nici ea n-a fost expediată, ci este tot o piesă târzie confecţionată de către critic pentru posteritate. Scrisul pare cam înghesuit, pentru a încăpea într-un spaţiu lăsat intenţionat gol, iar adresarea şi datarea („D-lui George Eminovici. Cucureşti 18/30 Octombrie 83 (Ipăteşti,Distr. Botoşani”) sunt încă mai înghesuite decât restul textului şi scrise cu altă cerneală: dovadă că acest cap al scrisorii a fost făcut într-o zi, cu unelte de scris noi, iar restul – altădată. În discuţie nu mai intră obiceiul criticului de a lăsa în jurnal cópii după scrisori: copie sau nu, scrisoarea n-a fost expediată (nu există dovada poştei, etc.) Acest tip de raţionament estre bun pentru procurori…

Al treilea loc unde se face referire la întâlnirea dintre Maiorescu şi căminar este scrisoarea Harietei din 7 martie 1884: „Aflând de la răposatul meu tată că Domnia Voastră aţi fost totdeauna generos către sărmanul frate Mihail şi aţi luat asupra D.voastră îngrijirea lui materială şi-l sprijiniţi după cum se poate, Vă rog din toată inima a mă înştiinţa în ce grad se află boala fratelui meu  în present şi ce ştiri aveţi D. Voastră despre sărmanul Mihai, căci nu ştiu unde a mă adresa…” Aici, prin analiză de text autorul consideră că Harieta vorbeşte la modul general de grija lui Maiorescu, încă din 1872 începând, faţă de Mihai – dar şi faţă de Şerban. Autorul comite cel puţin un abuz prin omisiune în  acest caz, sau pur şi simplu nu observă că expresia folosită de Harieta: „aţi luat asupra D.voastră îngrijirea lui materială şi-l sprijiniţi după cum se poate” – răspunde aproape cuvânt cu cuvânt celei din scrisoarea de mai sus a lui Maiorescu: „lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea materială şi morală”. În nici o interpretare de text – avocăţească, de procuror, literară etc. – nu se poate trece peste asemenea coincidenţe; ele arată că Harieta a citit scrisoarea de mai sus a lui Titu Maiorescu adresată tatălui ei, că de aici „a aflat etc.” – deci: acea scrisoare a fost expediată.

În  fine, a patra menţiune este răspunsul lui Maiorescu la această scrisoare a Harietei: „Bătrânul D-voastră tată, când a fost pe la mine la Bucureşti în August anul trecut, mi-a spus că tot capitalul său mobil era de 18.000 franci. Care este partea, care îi revine acum lui Mihail, după moartea tatălui său?” Mai neatent cu această epistolă, autorul se miră doar că n-a fost şi ea copiată în jurnalul lui Maiorescu, iarăşi se miră cum de a ajuns până la noi, consideră că relaţiile exacte asupra averii căminarului puteau fi obţinute de la Matei sau de la prietenii familiei – şi se înfundă în  consideraţii pe marginea argyrofiliei criticului – neuitând să spună, cum am văzut mai sus, că Hareita nu dă nici un răspuns exact – când am văzut cât de exact îi răspunde  ea lui Maiorescu.

Pune şi asupra ei blamul neîncrederii – pentru a ajunge la a cincia însemnare, într-adevăr interesantă, cea din scrisoarea Clarei Maiorescu (soţia criticului) către Emilia Humpel (sora criticului): „Are un frate ofiţer, care e ţicnit; deunăzi a fost şi a vrut să-l scoată şi să-l ia la ţară. Cum însă Eminescu e înscris de Titus, doctorul nu-l eliberează decât după declaraţia acestuia. Natural că aceasta nu se poate întâmpla, decât la cererea tatălui,  acesta însă n-a scris nimănui aici.”

Aici dl. Călin L. Cernăianu nu mai resimte nevoia să explice cum stau lucrurile din punct de vedere juridic, textul Clarei fiind limpede: cel interzis nu poate fi eliberat decât de cel care a efectuat interzicerea – sau de tutorele său legal, în cazul de faţă, de tată (nu de fraţi, surori sau alte rude). Autorul consideră că expresia N-a scris nimănui aici „echivalează cu nu a luat legătura cu nimeni din familia ei” (a Clarei) – găsind argumentul suprem că Gheorghe Eminovici n-a fost în Bucureşti, nu l-a vizitat pe Titu Maiorescu, nu l-a mandatat, deci, să aibă grijă de Eminescu. De data aceasta analizează o expresie de limbă. De ce nu înţelege, însă, stricto sensu:  n-a scris nimănui aici echivalează cu ce scrie mai sus:  n-a cerut. Din scrisoarea lui Titu Maiorescu înţelegem asta: „Cu prilejul venirii D-voastre la Bucureşti, ne-aţi declarat că lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea materială şi morală a nenorocitului D-voastră fiu. Cu toate acestea, m-am crezut dator a vă da de ştire despre cele de mai sus.” Există aici un „cu toate acestea”, un „totuşi”, o relaţie adversativă puternică: deşi l-aţi abandonat complet pe fiul D-voastră, totuşi vă informăm (noi,  cei de aici, grupul de amici) ce s-a mai întâmplat cu el şi ce avem de gând să mai facem. Maiorescu a preluat complet, numai de facto însă, tutela asupra poetului – estimând că este abandonat de tatăl său şi că fratele Matei este „ţicnit” – cum înţelege Clara. Există situaţia oarecum similară a lui Nicu Eminovici,  celălalt fiu grav bolnav de la Ipoteşti, pe care Gheorghe Eminovici, el însuşi grav bolnav, vrea să-l abandoneze în Bucureşti, chiar la Şuţu. Prin „îngrijirea morală” nu se înţelege strict grija juridică – dar se presupune.

Oricum ar fi, Gheorghe Eminovici a venit în Bucureşti şi este nefiresc să ne închipuim că nu l-a văzut pe fiul său la sanatoriu. Drumurile îi şedeau în fire, avea prieteni aici şi o gazdă oarecum permanentă, de doctorul Şuţu ştia, la doctorul Kremnitz fusese chiar împreună cu Titu Maiorescu să se consulte mai înainte cu doi ani. El nu a dat, însă, un înscris. Putea să ceară atunci, pe loc, eliberarea lui Mihai Eminescu din sanatoriu – dar n-a făcut-o. Nici pe Maiorescu nu l-a mandatat printr-un act să se ocupe oficial de el. Este un fel de „rămâne cum am vorbit”, atitudine de ţăran temător să acţioneze.

Pentru acest „nici – nici” al său  se ridică multe întrebări. De ce nu şi-a scos fiul din balamuc? L-a văzut însuşi bolnav? L-au făcut alţii să creadă că este bolnav? A crezut că e o glumă de-a lor, de-a ziariştilor, şi se va rezolva de la sine situaţia? A vorbit cu fiul său şi acesta l-a lămurit, cerându-i să nu se bage?!

De ce nu i-a dat procură lui Maiorescu?  – Totuşi,  a făcut o declaraţie verbală: „ne-aţi declarat, că lăsaţi asupra noastră toată îngrijirea…” Virgula aceasta din textul maiorescian trebuie păstrată (Călin L. Cernăianu o elimină, făcând complement direct: ne-aţi declarat că), ea înseamnă ne-aţi făcut declaraţia, aţi declarat ferm; nu este vorba de o simplă afirmaţie, trebuie făcută legătura cu informaţiile bătrânului privind averea sa, etc.

Cercul strâmt, sau arta de a trăi pe vremea lui Eminescu

O opinie vom formula şi noi în această privinţă, dar mai jos. Deocamdată, să vedem ce e cu venirea lui Matei Eminovici la Titu Maiorescu, puţin după tatăl său. Aici Călin L. Cernăianu nu ştie, sau nu vrea să ştie: locotenentul „cel ţicnit” i-a scris lui Titu Maiorescu încă din 18 iulie:

„Stimate Domnule Maiorescu,

Sunt informat de la D-nu Câţă-Niculescu, că fratele Michai Eminescu este serios bolnav: vă rog  din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vr-un an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vro 200 galbeni într-un loc, ’i iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el….”

Câţă-Niculescu nu este altul decât comisarul de poliţie care l-a ridicat pe Eminescu de la baia Mitraşewschi (după ediţia academică, la 24 iunie; după alte surse, la 28 iunie) şi a întocmit acel proces verbal care în final are notaţia: „Numitul Eminescu are familia la Botoşani. Vom dispune să fie încunoştinţaţi.” (O.XVI,p.600). Matei vine, aşadar, în urma acestei înştiinţări oficiale, după ce vrea să fie confirmată şi de către Titu Maiorescu. Este de presupus că şi Gheorghe Eminovici a primit o asemenea înştiinţare, la Ipoteşti. Scenariul probabil este acela că Matei a fost informat de la Ipoteşti. În sensul juridic, nu ştim dacă şi prezenţa lui era necesară sau tatăl, venind la chemarea poliţiei, împlinea suficient legea. E posibil ca locotenentul să fi venit doar ca să fie şi el de faţă, poate chiar împotriva voinţei bătrânului care considera că poate rezolva însuşi chestiunea. Mai departe, nu insistăm. Nu ştim dacă au venit la Maiorescu în aceeaşi zi – ori „curând după aceea” din jurnalul criticului se referă la un spaţiu temporar mai larg. Ştim că Matei ia ceasul fratelui său Mihai, dar mai ştim că acest ceas fusese dăruit de  căminar poetului. De o mandatare „parţială” a lui Matei de către tatăl său să meargă în locuinţa lui Mihai, să rezolve cu averea etc. – s-a putea, eventual, vorbi – dar iarăşi lipsesc informaţiile.

Călin L. Cernăianu se îndoieşte şi de puţinele informaţii care există pentru aceste momente din viaţa lui Eminescu. Îl ajută faptul că ele provin masiv dintr-o singură sursă, de la Maiorescu. În acest caz, în loc să le respingă de plano pentru că-l consideră pe critic direct implicat, părtinitor, „viclean” cum se exprimă de câteva ori – procedează la respingerea fiecărei informaţii în parte, multiplicând adjectivita, folosind un arsenal întreg de imprecaţii pentru fiecare cuvinţel  din acest jurnalul intim. Acest aparat de vorbe suplineşte argumentaţia – care, atunci când se desfăşoară totuşi, nu convinge în recele logicii ei. Practic, Călin L. Cernăianu s-a înarmat cu un singur articol din Codul civil 1867, acela care stipulează că nu poate face parte din consiliul de familie cel care l-a interzis pe acela. Dosarul din 1883 rămâne, însă, deschis până la moartea poetului, şi documentul din 6 iunie 1889, prin care se constituie în fine un consiliu de familie pentru Mihai Eminescu, numeşte limpede: „următoarele persoane: Dl. Titu Maiorescu, Dimitrie A. Laurian, L. Caragiali, Braneanu şi Valentineanu” – aceştia fiind „prieteni  cu Eminescu, în lipsă de Rude.” În faţa acestui document, Călin L. Cernăianu îşi concentrează tirul asupra lui M. Brăneanu, ziaristul de la România liberă care declară că Mihai Eminescu nu mai are rude în viaţă: „Decizia Tribunalului se bazează exclusiv pe o declaraţie mincinoasă: aceea că Eminescu nu ar mai avea rude în viaţă.” Se trece sub tăcere Harieta – care îl îngrijise pe poet, îl văzuse fugind din Botoşani, îl urmărea, iar în aceste zile se interesa insistent de fratele ei. Este de presupus, aş adăuga, că Harieta era cunoscută  ca personaj în lumea lui Eminescu. Această minciună juridică rămâne de explicat. Este culpabilă, desigur, dar nu numai pentru Maiorescu – ci şi pentru I.L.Caragiale, de pildă, care ştia chiar mai multe lucruri despre Harieta, chiar de la Mihai Eminescu.

Rămâne, însă, de explicat în termeni juridici de ce acum, în 1889, Titu Maiorescu poate face parte din consiliul de familie al lui Eminescu? Nu el l-a interzis pe poet, în sensul acestui dosar? Da, l-a interzis în 1883 – nu însă şi în 1889. Cred că lucrurile sunt destul de încurcate.

Fără a avea pretenţia că dau un răspuns – şi aşteptând rezolvarea de către jurişti a cazului – revin la august 1883 cu vizita lui Gheorghe Eminovici la Bucureşti. Tocmai în jurul lui 15 august chestiunea Eminescu devine publică într-un sens mai larg. Grigore Ventura semnează în L’Indépendence roumaine atacul împotriva lui Al. Macedonski care în Literatorul tipărea epigrama „Un X…pretins poet, acum… Şi nu e azi decât nebun”. Ce reiese din această polemică în care sunt antrenate multe ziare şi care coboară din presă în stradă? În primul rând este prima oară când se rosteşte şi se tipăreşte felul bolii lui Mihai Eminescu: nebunie. Ventura  arată că Macedonski  este acela care-l face nebun pe Eminescu, drept pentru care se ridică împotriva lui Macedonski. Pe fondul acestei tulburări mediatice vine tatăl lui Eminescu în Bucureşti, probabil şi Matei este speriat de presă. De ce se procedează, însă, astfel împotriva lui Eminescu, cel care oricum era în recluziune la o clinică particulară?  Rezonând în logica lui Călin L. Cernăianu, mi se pare că acesta ar fi al doilea cerc al recluziunii lui Eminescu. Titu Maiorescu l-a interzis, a prilejuit deschiderea unui dosar pe numele poetului – dar nu poate înfiinţa un consiliu de familie. Tatăl poetului nu aduce nimic nou la rezolvarea „cazului” prin venirea la Bucureşti. Prin urmare, Eminescu este liber, liber ca pasărea cerului cum se spune. Poate chiar să iasă din casa de sănătate. Iată de ce, din punctul de vedere al „conjuraţiei”, era nevoie de o măsură de prevedere – şi se configurează acest al doilea cerc din jurul persoanei poetului, cercul mediatic. Liber – dar „nebun” social: o libertate iluzorie, pentru că toată lumea îl consideră închis în propria lui minte sau trup. Nu mai are serviciu, nu mai este credibil, nu se mai ia în seamă ce spune…

În aceste condiţii juridice, Maiorescu a deschis un dosar care trebuia închis sau rezolvat. Probabil, ani la rând el a încercat să-l rezolve, adică să-l ia sub tutelă pe Eminescu. Probabil, ani la rând n-a reuşit acest lucru, mereu opunându-se cineva. Anii 1883-1889 sunt ani de răceală între poet şi critic: acest dosar îngheaţă relaţiile dintre ei. N-am nevoie de procedeul prin care  lui Grigore Ventura s-a folosit de Al.Macedonski să anunţe ceva, şi nu mă voi folosi, şi eu, de Călin L. Cernăianu. Trebuie doar să repet: aceasta este o teorie, nici mai mult dar nici mai puţin decât o teorie. Ea se verifică oarecum parmenidian, oricum circular – adică mi-e indiferent de unde pornesc pentru că tot acolo ajung.

III. Pistolul lui Eminescu

Pentru a se vedea cum polemizau prin aluzii amicii lui Eminescu despre anumite momente fixe din existenta poetului, readucem în discuţie “chestiunea pistolului” poetului.  Este vorba, de data aceasta,  despre o amintire a lui D.Teleor din 1903. Un fost redator la ziarul Timpul , notat cu majuscula “R.”, îi povesteşte acestuia cum Eminescu a îndreptat pistolul spre el pentru că i-a schimbat un text în tipografie:

“ – Te-mpuşc!

Şi zicând vorbele acestea, Eminescu scoase un revorver nou şi-l îndreptă  spre mine.

–          Te-ai speriat?

–          Mai e vorbă, dragă Teleor?!

–          Ce-ai făcut?

–          M-am ascuns după un scaun. Pe urmă am fugit pe-o uşă ce era deschisă în apropiere.

–          Dar poetul?

–          Nu ştiu ce-a mai făcut.

–          A tras?

–          Nu. Când l-am întâlnit în redacţie peste câtva timp a început să râdă, şi râzi, şi râzi. Mi-a zis: “- Cum credeai, bre, c-o să te împuşc? Uite revorverul, e gol!”  „-M-ai speriat, domnule Eminescu!” „-Te-ai speriat! Ha! Ha! Ha!”. A râs apoi o grămadă.

–          Îşi uitase de articol?

–          Îşi uitase. A doua zi, însă, a fost internat la Caritatea, căci d. Chibici, la care şedea, nu-l mai putea ţine în frâu.

–          Ce făcea?

–          În noaptea aceea a luat o birje şi s-a dus la Şosea.

–          Să se plimbe?

–          Ce să se plimbe?! Acolo a începăut să tragă în aer focuri de revorver, de se speriase lumea.

–          N-a atins pe nimeni?

–          Nu. Se amuza numai. Poliţia, neapărat, a pus mâna pe el, l-a dus la domnul Chibici sau la d. Maiorescu, şi de aici…”

D.Teleor publică această amintire în suplimentul „Litere şi arte” al ziarului „Adevărul”, la 12 martie 1903, dar nu o mai reia în cartea ”Eminescu intim” din  1904, unde retipăreşte amintirile sale despre poet risipite prin presă, mai ales în revistele lui Nicolae Patraşcu. Sa ne amintim cum scria Nicolae Patrascu în 1892: „La 8 iulie un vânt puternic se abătu asupra acestui creere-lume, desrădăcinând orice vegetaţie şi astri, şi lăsând în urmă-i pustiul şi umbra în care nu mai încolţi decât sămânţa morţii. Se înarmă dis de dimineaţă cu un revolver şi plecă să ia o baie. Când voi să se coboare, descărcă revolverul în unul din vechii şi cei mai buni prieteni ai săi, D. Chibici-Râvneanu. Atunci fu condus şi instalat în ospiciul Caritatea din Bucureşti, unde stătu mai bine de două luni  într-un delir liniştit…”

Intenţia lui D. Teleor de a-i da o replică lui Nicolae Pătraşcu  este evidentă – de vreme ce  insistă că poetul n-a rănit pe nimeni, doar se amuza trăgând focuri de pistol în aer; dar la D.Teleor amintirile se încurcă, se suprapun, se confundă. Crede că poetul locuia la Chibici, că pe acesta l-a chemat poliţia, etc. În fond, el face literatură, propune un personaj cu numele „Eminescu” – nu relatează fapte exacte. Repet intrebarea din numarul trecut al revistei: ce poti face cu asemenea informatii care se neaga fara a se lega? Fara a polemiza, nici aluziv baremi, cei doi prezinta cu totul diferit o situatie – iar cel implicat, Chibici-Ravneanu, nu intervine pentru a da dreptate unuia dintre ei.

În acest sens consider ca informaţia despre viata lui Eminescu trebuie personalizată, nu ascunsa sau evitată. Prin „personalizare” eu inteleg o analiză, chiar o expertiză coerentă, concentrată, care dă valoare cât de caâ verificabilă fiecărei surse. Astfel se poate face o ierarhie, putem estima cine dintre biografii ori prietenii lui Eminescu este sincer şi cine nu,etc. Metoda punerii în juxtă a informaţiilor concordante poate părea prea simplş, dar de aici se începe. Pentru că nu-l aveam la indemana pe D.Teleor – ştiam de el, dar nu găseam trimiterea exactă – eu m-am mulţumit,  în cartea mea, doar sa-l neg cu argumente de bun simţ pe N.Pătraşcu; de aceea revin acum, adaugând ţi aceste argumente de text.

N.Georgescu

IV. „Credinţa zugrăveşte icoanele ’n biserici…”

…Observ  în ultimul timp un oarecare interes, afişat mai ales pe INTERNET, pentru creştinismul lui Eminescu  – din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi („practicanţi”), iubiutori ai lui Eminescu şi informaţi cam de maniera aceasta: „Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual şi argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi “urechisme”, cum înţeleg unii să discute la noi.” Am citat din prima ocurenţă oferită de Google la tema „Eminescu şi creştinismul”, un text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: „Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămîne Eminescu, aşa cum a fost.  Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul – aceasta stă în “căderea” şi-n “libertatea” lui noetică şi creatoare. „Demoniacul” Baudelaire sau „dumnezeiescul” Dante sînt la fel de mari poeţi, atît cît sîntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.”

Dl. Răzvan Codrescu, cu care dorin să stăm de vorbă, analizează, pentru a ajunge la ceastă concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu. Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: “În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era.” De unde această informaţie?! Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de „surse autorizate”  –  or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este  Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în „Omagiu lui Eminescu” din 1909: „…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoasre de la biserică  şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict.” (p.34-35) Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor şi al lui Mihai Eminescu.

Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte importan: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: „Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864”. Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit „Emineanu”, deci voia să fugă de sufixul „-ovici”).

Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă – dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj  şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn  la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. Şi locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică. Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminoviuci trăgea, în Bucureşti, la o adresă din  Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor.

Mi se pare interesant de recitit poemul “Melancolie” (1876) din perpectiva aceasta a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : „Biserică ‘n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (…) Drept preot toarce-un  grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur.” (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă:  trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii). Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică – nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn „cuvioasă, tristă” bate vântul iar „Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas.” Urmerază afirmaţia devenită proverbială: „Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici” – şi textul continuă: „Şi ‘n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, /Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas./ În van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu…” Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în „Melancolie”, dezvoltată în alte poeme – şi construită în chip de concluzie în cele patru „Satire” a căror replică este „Luceafărul”. Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă „organ pentru poezie” – iar la un post-pozitivist precum Răzvan Codrescu nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: „Mama – Raluca, fata stolnicului Juraşcu – “mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpîn [al Ipoteştilor – n. n.] Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn”[15], fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie[16], dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism (deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti” (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia). Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 193o, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare  a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă de loc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) – dar raţionamentul final este de tot hilar.

Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) – şi trei surori ale ei au fost călugăriţe, toate la mânăstirea Agafton ( Fevronia, Olimpia şi Sofia) – o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă – şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu  copil era ca acasă între mătuşi.

Cea mai importantă este Maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este  în toate sursele demne de crezare – şi poate că nu e elev care să fi citit „Călin (file din poveste)” şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton. Mai puţină lume ştie, însă, că Maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună. Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian:    “17 ianuarie :„… Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare  sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă  Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor  scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv  de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.” Şi alte scrisori fac referire la această casă – pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt…), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur.

Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui Prof. Paul Miron): „Pe ziua de sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M.Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării  şi să fie într-o mânăstite de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pirzându-se). Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) – dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie „Lumină lină” care se  regăseşte în sonetul „Răsai asupra mea” (de pe la 1879. Din zona manuscrisă a cunoscutei „Rugăciuni”):

Răsai asupra mea , lumină lină,

Ca’n visul meu ceresc d’odinioară

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-aspra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nemerniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele;

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Pe noi ne domină acest „eu” liric în spatele căruia îngrămădim suferinţa şi trăirile  biografice ale poetului. Luat în sine, ca „eu generic”, ca avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică pe care numai un creştinism profund, asumat, i-o conferă. Şi dl. Răzvan Codrescu citeşte acest sonnet, şi iată cum îl înţelege: „Răsai asupra mea… este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. Judecata religioasă – ce-şi propune să iscodească sufletul poetului – poate însă concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci atît varianta finală, cît şi procesul de elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se şi plînge poetul: „Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele [versuri cu iz schopenhauerian – n. n.],/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie”… Sau în variantă: „Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură/ Şi sfîntă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avîntul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură”… În „noaptea gîndurilor”, poetul simte nevoia unei „lumini”; „tinereţea”, „credinţa”, „speranţa” pe care le cerşeşte rămîn noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic. Un vers precum „Eşti prea melt înger, prea puţin femeie” (trecut, cu o uşoară ajustare, în S-a dus amorul) nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mişcătoare „Golgotă a dragostei erotice” din Răsari să dai lumină, unde nepăsarea iubitei faţă de „ruga mea fierbinte” îl face să se asimileze de-a dreptul… dramei christice: „Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist”)!

Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite „marilogie” (ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria). Am să amintesc doar atât, că  finalul la „Pe lângă plopii fără soţ” este: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt /Şi noaptea candela s’aprinzi / Iubirii pe pământ”. Cum avem noi, prin editori, „candelă”, nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană  vizând hetaira din templul egiptean (amintesc că tot „divinul critic” vorbea de un „sexualismm transfigurat” la Eminescu în poemele atingătoare sau amintind de Fecioara Maria). Poetul vorbeşte, însă, de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeea cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă. Numai Arghezi în „Psalmul de taină” mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui – şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie. Dl. Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului „Răsai asupra mea”, ca de pildă: „A mele visuri toate se pierdură / Un înger de-a ’ncetat a fi femee” , sau, şi mai explicit: „De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea…Marie.” Pentru Eminescu femeea are un minim absolut: Eva (din „Floare albastră”, de pildă” ) – şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu „Rugăciune”, aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin.E multă remuşcare pentru hybris la Eminescu, abia dacă se întrevede curajul, clipa de a cugeta – pe când „anii de păreri de rău” sunt pregnanţi; aceastăpenitenţă este de sorginte creştină.

Altfel, să ne amintim de „Venere şi Madonă”, versul: „Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin”. Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o „cădere” din om. În 1870, când debutează la „Convorbiri literare” cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine – şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său –  încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael. Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus – şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei – iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului „Venere şi Madonă” de Mihai Eminescu, poetul demonstrând că procedeul poate fi folosit şi în scris („ut pictura poesis”, cu vorbele lui Horatius) – dar observând imediat că are cumplite consecinţe  etice şi morale. Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un „apostat” – şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Apostasia eminesciană înseamnă baleiaj continuu între da şi nu, adică poetul, ca stăpân al cuvintelor, poate face din demon – înger, dar poate la fel de uşor să facă din nou din înger – demon. Este apostasia inimii sau a sufletului – căreia, însă, conştiinţa de creator  trebuie să i se opună (în „Criticilor mei” concluzia acestei serii poetice eminesciene, poetul creator este demiurg al lumilor sale, are responsabiliotatea lor – de aceea trebuie să se opună la enorm de multe gânduri şi idei care vor intrare în lume, şi să selecteze doar după adevăr).

Citită în punctuaţia eminesciană, „Venere şi Madonă” îl blamează pe Rafael – numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative. Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codrescu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.

Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului,  citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” Ce l-o fi impresionat pe acest  internaut care semnează „Claudiu Târziu” dar scrie cu „î” ? –  Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma „naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri… insalubre. O tânără care semnează „Vera” este de-a dreptul entusiasmată: „Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila „Sentimentul religios in poezia lui Eminescu”. Poate imi sugerati ceva…” – iar autorul îi răspunde tuşat: „ Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul “cu dreptul”)”. N-am ce zice, chestia cu „circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr  – dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan ?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi  pentru „creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente.

Va urma

---

Foto: http://artistfotograf.wordpress.com/