Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, pana la a 161-a aniversare a Romanului Absolut, 15.01.2011. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) si Comentariile profesorului Nae Georgescu. CARTEA TRECERII (III) am prezentat EPOPEEA ERIZIPELULUI, in baza Raportului doctorului Vineş, analizat mai jos in cele mai mici amanunte.
COMENTARIU
Textul a apărut în România medicală, IX (1931), nr. 11, 1 iunie, p.162-163; reluat „ prin bunăvoinţa d-lui dr. Vineş” în Extemporal, revista Liceului Mihai Eminescu din Bucureşti, sept-nov. 1936,p.31-32, (unde l-am consultat prima dată – dar atenţie! – are multe omisiuni: „abuza de băuturi şi făcea excese” în loc de „excese veneriene”; „Mânca cu mare poftă.”, fără a aminti vinul; lipsă paranteza („sifilitice”) după „ulceraţii vechi”, lipsă paranteza „(colecţionism)” ; după „ mânca tot felul de lucruri găsite pe jos” lipsă „chiar şi cele murdare”; lipsă „Avea de asemenea tulburări sfincteriale sub formă de incontinenţă de urină şi de materii fecale” etc.,etc.. Textul este adaptat ca pentru elevi şi profesori, nu poate servi de bază de discuţii. Extrasul din România medicală din Biblioteca Academiei Române, cota I 108.052, lipseşte din depozit, astfel că textul de bază, din revistă, deşi e greu de găsit, rămâne totuşi singurul doveditor. Mai este reluat în „România”, 3 sept. 1938 (nu l-am consultat).
O ştire care înconjoară lumea
Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 1931, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăuşan, filosof, comentatorul – şi traducătorul în româneşte – al „Eneadelor” lui Plotin – dar şi editorialist aici) scrie, pe pagina I, sub titlul mare :” Moartea geniului” , o tabletă care ne dă pulsul liniştirii publice, triumfaliste desigur, în privinţa „asasinatului” comis în spital :
„ Într-o revistă de strictă specialitate medicală (România medicală) printre alte articole interesante se găseşte unul, în cel din urmă număr apărut, în care d. Dr. Vineş povesteşte, pe bază de documentare nouă, cum şi de ce a murit Eminescu. Autorul acestui articol îşi întemeiază informaţiile sale pe chiar notele medicale ce le-a redactat în calitate de medic la spitalul d-rului Şuţu – cunoscutul alienist – în cura căruia a fost Eminescu.
Se ştie că părerea unanim admisă era că Eminescu ar fi murit din cauza unei răni la cap ce i-a făcut-o un tovarăş de boală, internat acolo. D.dr. Vineş afirmă că adevărat Eminescu a avut o rană la cap, ce i-a produs un erizipel, dar care s-a vindecat. După aproape de-o lună de când primise rana la cap a murit subit din pricina unei boli de inimă de care suferea de mult. Nici vorbă nu e deci de-o moarte provocată de rana la cap. Se stabileşte astfel cu preciziune adevărata cauză a morţii celui mai profund poet al nostru, şi această restabilire a faptelor nu poate decât să fie bine venită pentru istoria biografică de la noi.
Ceea ce este însă profund de dureros e că organizarea noastră sanitară de acum 30 de ani îndărăt, ca şi ştiinţa medicală însăşi, era departe de-a fi cea de azi. Când ne gândim la organizarea spitalului de boli nervoase din Capitală, cu perfecţiunile ştiinţifice introduse în el; dacă ne gândim la malarieterapia (tratamentul cu malaria pentru combaterea paraliziei generale, de care probabil suferea Eminescu) atunci ne dăm seama de nenorocirea marelui poet de-a nu fi apucat vremurile de azi, când ar fi fost îngrijit şi mai bine şi poate salvat. Căci nu poate fi durere mai mare decât aceea de-a pierde pe geniul poetic cel mai mare care l-a produs ţara şi rassa noastră la 40 de ani.
D.Ibrăileanu în prefaţa ce-a scris-o la ediţia completă a poeziilor lui Eminescu face o observaţie justă: Ce şi cât ar mai fi produs Eminescu dacă ar fi trăit cât Goethe ?
Destăinuirile ştiinţifice pe care d. dr. Vineş le-a dat asupra ultimelor clipe din viaţa lui Eminescu, şi asupra sfârşitului său, ne-au reamintit astfel vechi răni sufleteşti şi dureri ce le purtăm de mult în suflet, pentru că Eminescu este o forţă vie care trăieşte permanent în conştiinţa noastră a tuturor. Şi niciodată nu a grăit mai înţelepţeşte Haşdeu, decât atunci când a rezumat viaţa şi moartea lui Eminescu cu acest epitaf clasic :”Eminescu a murit nebun, dar va trăi veşnic. Vor muri deapururi însă toţi acei înţelepţi cari au lăsat şi vor lăsa să moară un Eminescu.”! Haşdeu lovea crud şi nedrept aici pe Titu Maiorescu, dar scoţând din cauză pe marele critic rămâne perfect adevărată constatarea că societatea nu face tot ceea ce trebuie pentru geniile ce le eternizează.”
Din acest discurs ideologic („societatea nu face totul”, etc.) scoatem referirea la Titu Maiorescu, cu totul inadecvată (de altfel, Haşdeu nu-l considera nici în glumă „înţelept”) – şi restabilim adevărul în legătură cu G. Ibrăileanu: criticul Vieţii româneşti era atât de sigur că Eminescu şi-a încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, încât spune că ce a creat între 1883-1889 sunt simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţa plagiatului – sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită, cum ar fi „Sara pe deal” – şi oricât ar fi trăit în continuare, după 1889, n-ar mai fi fost capabil de creaţii noi. Vorbele lui din amintita „Prefaţă” sunt înţelese „ziaristic”, adică aproape invers: „Avem convingerea nezdruncinată că, dacă mai trăia sănătos încă douăzeci de ani, el ar fi fost considerat fără putinţă de contestare ca unul din cei mai mari creatori de poezii din întreaga literatură a lumii. (Dacă Goethe s-ar fi stins la treizeci şi trei de ani ca Eminescu, „Goethe” nu ar exista”). Deci: nu dacă ar fi trăit Eminescu cât Goethe – ci dacă Goethe trăia cât Eminescu – ceea ce este altceva. Ibrăileanu pune, apoi, această condiţie neîmplinită, după prerea sa, de Eminescu: ”dacă mai trăia sănătos încă douăzeci de ani”. Această „Prefaţă” a lui Ibrăileanu a impresionat contemporanii şi ne impresionează şi pe noi astăzi – rămânând textul cel mai condensat ce-l proiectează pe Eminescu în valoare estetică universală. Nevoia de şabloane, de sloganuri liniştitoare, de adevăruri certe privind rolul fatalităţii în viaţa lui Eminescu – este un simptom la presa anilor ’30.
Această luare de cuvânt a dr. V.Vineş va fi preluată şi ajustată convenabil de către G.Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”, 1932, şi va face carieră.(Călinescu preia numai câteva cuvinte şi reinterpretează romanţios). În presă, informaţia respectivă circulă greu. Numai Gr. Tăuşeanu o consemnează aici, pe loc, imediat ce apare în revista România medicală. Ziarul Universul, care lansase amintirea lui D. Cosmănescu, nu ia cuvântul – şi vom vedea care este poziţia sa.
Abia peste doi ani, în 1933, apare o altă referinţă la textul doctorului V. Vineş, în Adevărul, ziar de direcţie în epocă. Nu găsim textul autentic, din 27 iunie 1933 (trimitere greşită în „Bibliografia Eminescu”) – dar îl preluăm din ziarul America foaie a românilor din Cleveland, S.U.A. (un ziar foarte elegant al emigraţiei, extrem de atent la ce se petrece în ţară) – care, la 6 septembrie 1933, îl retipăreşte. Textul românilor americani se cheamă „Cum a murit Eminescu” – şi este următorul :
„ Fel de fel de versiuni au circulat până acum asupra cauzelor morţii lui Eminescu. O legendă creată de o frază dintr-o scrisoare a sorei poetului către d-na Emilian („ moartea sărmanului meu frate a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun în ospiciu”) se menţine şi astăzi. Şi totuşi, altul e adevărul. Eminescu a murit de … inimă. O boală de cord, precis diagnosticată de vestitul clinician prof. dr. Thomescu. Moartea celui mai mare poet al României a fost determinată de o sincopă în urma unei „endocardite”
Lucrurile se cunosc astăzi precis, graţie d-lui dr. Vineş, şeful de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti, care ca intern pe vremea aceea în ospiciul în care era internat Eminescu, l-a îngrijit pe nenorocitul poet făcându-i chiar el „anamneza” , ceea ce – în termeni medicali – înseamnă o adnotare zilnică pe o „foaie de observaţie” a tuturor simptomelor bolii şi a tratamentului urmat de pacient. Această „foaie de observaţie” a lui Eminescu de pe vremea internării lui, d-rul V.Vineş a publicat-o în „România medicală” din 1 iunie 1931.Rezultă din ea, între altele, că este adevărat că în mai 1889 „un bolnav, nu din cei furiooşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, producând o rană superficială ce interesa numai pielea, o rană mică de 2 cm. CARE RANĂ ERA VINDECATĂ COMPLET PESTE 3 ZILE.”
Dar Eminescu, care avea mintea întunecată atunci, şi având mania să colecţioneze tot ce găsea pe jos şi să se frece cu obiectele găsite – chiar murdare – pe corp şi pe cap, îşi murdări pansamentul, dobândind astfel un erizipel care s-a întins pe întreaga-i faţă şi piept, erizipel care, totuşi, graţie îngrijirilor, s-a vindecat şi el, ba sub influenţa lui s-a ameliorat şi starea păsiho-mentală a poetului. Dar inima poetului, inima aceea în care s-a răsfrânt o viaţă de zbucium, de chin şi de mizerie neagră, se oprise în mişcarea ei tocmai când creerul celui mai mare cugetător poet al ţării părea a renaşte la o viaţă nouă. Şi astfel a intrat Eminescu în Nirvana pe care o meditase şi o dorise atâta. (Adevărul)”.
Vedem efectul de presă: bietul doctor Tomescu, pe un diagnostic al căruia, presupus, se baza doctorul Vineş şi care era mort din 1911, devine „vestitul clinician prof. dr. Thomescu”, care a diagnosticat „precis”, etc.,etc. (numele său adevărat : T(h)omescu, N.C., 1859-1911, piteştean după naştere, a fost şi senator conservator de Ilfov în anul l911, este autor de cărţi de specialitate medicală – dar nu de cardiologie). E absurd să insistăm. Reţinem constarea generală :”o legendă… se menţine şi astăzi”. Din 1893, de când s-a publicat scrisoarea Hariettei, se ştia în mod obişnuit că Eminescu a fost asasinat de cărămida lui Petrea Poenaru. În 1926 amintirea lui Dumitru Cosmănescu, fostul frizer al poetului, reconfirmă această „legendă” – care mai circulă, într-o variantă puţin schimbată punând o bârnă în locul cărămizii, încă în 1972 când doctorul Ion Nica o preia din lumea ce înconjurase familia Şuţu. În 193l, însă, doctorul Vineş publică amintirile sale într-o revistă de specialitate cu scopul precis de a restabili adevărul – şi aceste amintiri îşi fac loc insistent în presă – după ce pătrund regal în „Viaţa lui Mihai Eminescu” de G.Călinescu (primul beneficiar şi cel mai stabil punct de referinţă în receptarea biografiei poetului). Doctorul Vineş numeşte cauza „legendei”, scrisoarea Henriettei – vrând, probabil, să arate că amintitul frizer a născocit „cărămida” pornind de la scrisoarea respectivă, aşadar că acesta întăreşte scrisoarea şi nimic mai mult. La urma urmei, ce rost avea amintirea acelui incident minor, nesemnificativ, cu pietricica – şi care în plus n-a fost consemnat de către doctor în fişele sale, ci acesta l-a readus în atenţie din memorie?
Mişcată rămâne şi această pierticică în tradiţia biografică eminesciană.La dr. Vineş: ”… un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap” ; mai târziu, la G.Potra, care pretinde că publică chiar amintirile doctorului N.C.Tomescu (dar, de fapt, are în faţă un text nesemnat): ”L-a lovit un bolnav care se juca cu o mică piatră legată de o sfoară şi pe care o învărtea, probabil, pe deasupra capului său, iar când Eminescu a trecut pe lângă el a fost izbit în partea stângă a capului” („Mihai Eminescu, Cauzele morţii sale”, 1934,p.11) – deci bolnavul nu are nici un fel de importanţă, Eminescu a intrat în cercul pietricelei sale … cum s-ar arunca cineva într-un cuţit. La G. Călinescu: „Petre Poenaru(…) jucându-se ca din întâmplare cu praştia, îl izbi în frunte cu o pietricică” (Ed.I, p. 453, text identic în toate ediţiile); se pune praştia în locul sforii şi se spune că lovitura a fost în frunte, nu în cap. Tot el, interpretând pe marginea descrierii trupului neînsufleţit aşezat pe catafalc a doua sau a treia zi (depinde cum datăm ziua morţii lui Eminescu): „Un bandaj negru în jurul capului, ce acoperea linia secţionării craniului, fu probabil pentru unii dovada grozavă că Eminescu murise ucis, aşa cum Hanrieta însăşi, ţintuită departe, crezu.” (Idem,ibidem; la fel, text neschimbat).Se bazează pe amintirile de peste 10 ani ale lui S.Secula, publicate în Familia, numărul comemorativ Eminescu din iunie 1899,: „…Capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învălite într-un bandaj negru, în urma secţionării ce i s-a făcut pentru a i se scoate şi cântări creierul” . Din motive stilistice, bandajul cel larg devine un fel de bandă neagră ce acoperă linia secţionării. Tot Familia lui Iosif Vulcan scrisese, însă, la moartea poetului, într-un lung reportaj de la faţa locului: „…În biserică, pe catafalc, faţa mortului oferea o privelişte înspăimântătoare, în urma mutilării ce i s-a adus prin autopsie…” . Nu poate fi altul motivul pentru care s-a procedat la luarea unei măşti mortuare după chipul poetului înainte de bandajare. Este, însă, puţin probabil că autopsia s-a făcut, cum crede tânărul S.Secula, prin secţionarea calotei craniene: medicii de astăzi ne spun că se procedează mult mai simplu, creierul omului, pentru aceste scopuri ştiinţifice, scoţându-se pe la ceafă, pe urduinişul creierului mic. Nu folosim limbajul de specialitate pentru că am deveni ridiculi: n-avem nici cea mai mică idee despre asemenea chestiuni anatomice.Dacă, însă, medicii de astăzi au dreptate – atunci rezultă că acest bandaj gros ce învelea capul şi fruntea lui Eminescu era menit, mai degrabă, să acopere semnul celei de-a doua lovituri a lui Petrea Poenaru.
Revenind la Dr. Vineş, ciudat ni se pare că el păstrează, în această „anamneză”, momentul cu totul nesemnificativ al pietricelei care a creat un mic erizipel ce s-a vindecat apoi repede. Dacă, să spunem, pacientul şi-ar fi pierdut vreun dinte în spital – şi acest incident ar fi fost raportat posterităţii? Procedeul ca atare ţine ori de sofistica discursului (nu este scoasă din amintirea colectivă piatra despre care vorbeşte tradiţia – dar se reduce la dimensiuni minuscule) – ori de amestecul amintirilor în mintea doctorului Vineş: la peste 40 de ani de la evenimentul fatal el vrea să scoată din discuţie o lovitură, cea care a cauzat moartea, dar se raportează tot la o lovitură – măruntă, e drept, însă dată de aceeaşi persoană. Procedând ca G.Călinescu – cel care preia informaţiile de peste tot şi le pune în ordine cronologică – rezultă mai întâi pietricica din sfoară sau praştie – iar apoi cărămida sau bârna aceluiaşi pacient.
Dar, desigur, textul dr. V. Vineş fiind de faţă, oricine îl citeşte cu atenţie şi în context poate să înţeleagă buna intenţie a medicului – dar şi inadecvarea sa la subiect. Aceste două pagini de revistă sunt … singura operă a doctorului V. Vineş, homo unius momenti cum se spune pe latineşte („om al unui singur moment”). Se prea poate ca prin revistele de specialitate ale vremii el să mai aibă şi alte articole ori studii, dar bibliotecile nu-l reţin cu nici un titlu de carte. Un ne-cărturar, aşadar, dă hrană presei, adică ziarelor – iar acestea realimentează… tocmai cărţile despre viaţa lui Eminescu …iată, cu lucruri luate de pe jos.
„Sancta simplicitas!”
Concordanţele şi neconcordanţele „raportului Vineş” se pot comenta. În privinţa libertăţii relative de mişcare a poetului în stabiliment şi chiar în afara lui – redăm această amintire a profesorului D. Niţulescu publicată târziu, abia în 1968, în România literară 12 decembrie, p.12: „De mult, pe când eram în ultima clasă a Seminarului Nifon din Bucureşti, în plimbarea de dumincă după-amiazi, în faţa Bisericii Sf. Anton din fosta Piaţă de flori, am văzut lume multă adunată. Apropiindu-mă, şi răzbind până în primele rânduri, văzui un bărbat solid, bine legat, cu părul mare, pieptănat în valuri peste cap, cu o mustaţă îmbelşugată ce făcea gurii streaşină stufoasă, îndemnat să urce într-o birjă. Privirea îi era febrilă, dar trupul părea istovit, fără împotrivire, într-o totală renunţare. Un civil – căruia vardistul însoţitor i se adresa deferent cu titulatura „domnule doctor” – stăruia cu menajamente, chiar cu înţelegere duioasă, pe lângă omul voinic, aflat numai în cămaşă albă şi în pantaloni, fără de surtuc şi fără bretele sau brăcinar, să se urce în trăsură. Mulţimea curiosă să afle şi să vadă ce se petrece, să se lămurească, a tot închis cercul în care mă aflam şi m-am pomenit fără de vrere atât de aproape de personajul principal încât şi astăzi, după aproape optzeci de ani, îi simt gâfâitul şi-i păstrez bine privirea. Nu erau ochii unui agitat, ci, mai curând, ai unui resemnat, domolit de efortul care-l măcinase, îl obosise, ochi blânzi totuşi, calzi, uşor umezi – nu de lacrimi ci mai curând de însăşi roua sufletului, de seva vieţii, ochi de căprioară rănită.
– E poetul Mihail Eminescu, oameni buni, ni s-a adresat medicul, e marele Eminescu al nostru, care, bolnav fiind, a plecat din spital, de la Doctorul Şuţu, şi acum ne facem datoria să-l readucem la patul lui, în îngrijirea noastră, pentru binele lui. A plecat, zice, să asculte ciripitul păsărelelor şi pitpalacul, aşa după cum făcea şi înainte de a se îmbolnăvi şi de a ajunge la noi.
Zăbovind în Piaţa de flori, în preajma căreia erau şi păsărele de vânzare, păsărele de tot felul, pe care le lua şi le elibera din coliviile în care le păstrau vânzătorii… Am dat şi eu ajutor să fie ucat în birjă. I-am atins şi eu braţul cu mâneca sumecată, încercând să-l ajut să urce în vehicul, şi i-am simţit pielea cu tuleiele de pe braţ…”
Dacă plasăm gestul poetului în zonă simbolică (eliberarea păsărelelor din cuşcă privindu-l chiar pe el), atunci acela al seminaristului D. Niţulescu intră sub incidenţa vorbelor lui Jan Hus văzănd, de pe rug, o bătrână care aduce vreascul său ca să întărească focul: „Sancta simplicitas!” Ca simplă relatare, înţelegem că poetului i se permiteau, totuşi, unele ieşiri. Biserica Sfântul Anton se află în spatele hanului lui Manuc – iar de la Foişorul de Foc până aici el putea veni într-o plimbare duminicală de voie. De aici până la presupunerea doctorului Vineş că Eminescu scria, în spital, chiar articole de ziar – nu e cale prea lungă, pentru că imediat în apropierea Bisericii Sfântul Anton, după Cafeneaua Curtea veche, pe str. Covaci la nr.4, se află şi azi o clădire care găzduia redacţiile unor ziare: la intrare mai stăruie o placă de marmură pe care scrie că aici şi-a avut şi ziarul „Timpul” redacţia prin 1881. Mai sus de Piaţa de flori, în Pasajul Român, se afla redacţia României libere, alături era Pasajul Blandusiei – iar revista îşi avea sediul tot în zonă. Acesta este centrul vechi al Capitalei, în care se adunaseră, încetul cu încetul, cele mai multe redacţii de ziare şi multe ateliere tipografice. „Pasărea”, odată scăpată din colivie, avea unde să se adăpostească…
Dar, desigur, tendinţa oricărui bolnav cronic este să iasă – ori să mai iasă din când în când dintre zidurile spitalului. Ceea ce şochează de-a dreptul la acest D. Niţulescu este descrierea insistentă: un trup robust, bine legat – căzut în amorţeală. Fără intenţia de a intra pe tărâm medical, semnalăm această contradicţie din discursul doctorului Vineş: „ În această perioadă, în care l-am cunoscut şi urmărit eu, Eminescu slăbea din zi în zi mai mult, deşi avea un apetit vorace. Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat întru nimic mersul bolii.” Ce „boală” nu au influenţat aceste injecţii – de vreme ce slăbirea era progresivă şi evidentă? Vom spune şi aici, anticipând finalul acestui documentar: lui Eminescu i s-a interzis tratamentul cu mercur în mod categoric de câteva ori. Mai întâi la Botoşani, în 1887, văzând că doctorul Isac măreşte doza la 7 grame de mercur zilnic pentru fricţiuni: un conclav de cinci medici din urbe se întruneşte şi cere stoparea tratamentului – dar doctorul ia pacientul pe cont priopriu şi continuă procedura. Este alertat Iaşul – şi poetul va fi adus aici, în faţa altui consiliu, tot de cinci doctori, de data aceasdta profesori universitari – iar aceştia iarăşi recomandă suspendarea fricţiunilor cu mercur. Va fi dus imediat la Halle, pentru băi, iar în Germania iarăşi medicii recomandă evitarea mercurului. Doctorul Isac devine medicul curant al poetului, îl vizitează zilnic la Botoşani, răspunde pentru tratamentul cu mercur – dar pune condiţii clare: fricţiunile să fie însoţite de iod şi periodic bolnavul să meargă la băi pentru dezintoxicare. Cu acest tratament doctorul Isac l-a adus la însănătoşire, astfel încât poetul, afând că i s-a votat o pensie în Parlament, este gata să părăsească Botoşanii. În 1888 el vine la Bucureşti – dar atât sora lui cât mai ales doctorul Isac sunt îngrijoraţi nu neapărat că a plecat, cât mai ales că urmează să-şi facă băile – şi nu se ştie dacă Eminescu le-a mai făcut sau nu, ca în 1887 (în toamna lui 1888 Veronica Micle îşi scoate un paşaport pentru a merge în străinătate – desigur, în vedererea acestui tratament al lui Mihai Eminescu). Acum, în 1889, însă,în loc de băile pentru scoaterea otrăvii din trup – se urmează acelaşi tratament, de data acesta cu mercur injectat. Moleşeala acestui trup robust, bine legat – nu poate veni decât de aici. În sinceritatea (naivitatea?) sa, Doctorul Vineş spune că injecţiile mercuriale nu au influenţat întru nimic mersul bolii – având în vedere boala-etalon, diagnosticul de sifilis pe care nu-l pune nici un moment sub semnul îndoielii; se îndoiseră, totuşi, de acest diagnostic (cel puţin, metodic!) două consilii medicale, la Botoşani şi Iaşi – şi medicii din Germania – iar în 1883, în Austria, la Oberdobling, Eminescu tot nu fusese tratat cu otrăvitorul reflex onomastic al zeului drumurilor şi comerţului…
Vom mai insista asupra câtorva concordanţe şi neconcordanţe la doctorul Vineş. Mai întâi, este interesant de văzut cum a fost internat poetul. Dr. Vineş spune că „toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea.” Raportul anonim, atribuit de G. Potra doctorului Tomescu, spune altceva : ”La 3 februarie Eminescu fu adus prin ordinul poiliţiei capitalei la Institutul Caritatea, unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical.” Se vorbeşte de acelaşi Institut Caritatea – dar un medic spune că aici l-au adus pe poet prietenii, iar celălalt numeşte poliţia. Vom vedea că poliţia l-a dus pe Eminescu la Mărcuţa, Ospiciul care ţinea de Primăria Capitalei – şi de aici poetul va fi recuperat – probabil de prieteni. Confuzia aceasta este menită, parcă, să simplifice, să netezească forţat un drum al adevărului – care este extrem de complicat.
Până a aborda mai aplicat, însă, acest raport anonim, să încercăm a stabili şi data internării. Doctorul Vineş vorbeşte vag de perioada martie-iunie, acest raport anonim notează data fermă 3 februarie – dar mai există un „Raport medico-legal”, semnat de doctorii Şuţu şi Petrescu şi datat 23 martie 1889 al cărui început este acesta :” Subsemnaţii doctori în medicină, invitaţi de domnul prim-procuror Trib. Ilfov, prin adresa nr. 5717, a examina starea facultăţilor mintale lui Mihail Eminescu, întrunindu-ne astăzi 23 martie la Institutul Caritatea, unde se află de aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare…”. Actul acreditează ideea că poetul se afla în Institut din jurul datei de 23 ianuarie – adus de prieteni sau cu poliţia, nu se ştie precis – şi aştepta să fie investigat. Abia la 23 martie i se întocmeşte un raport, dar fusese sub tratament şi supraveghere câteva săptămâni bune. Unde anume?
(Va urma)
