Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, pana la a 161-a aniversare a Romanului Absolut, 15.01.2011. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) si Comentariile profesorului Nae Georgescu. CARTEA TRECERII (III) astazi prezentam:
II. EPOPEEA ERIZIPELULUI
Textul care a făcut epocă în biografiile lui Eminescu este acesta, pe care-l publicăm mai jos, semnat de doctorul V.Vineş şi apărut în revista „România medicală” din 1 iunie 1931, p. 162-163. Atragem atenţia cititorului că este o piesă foarte rezistentă – dar nu la „dosarul morţii lui Eminescu”, ci la acela al cauzelor organice mai adânci ale bolii sale. Vom regăsi, în spatele acestor notaţii, imaginea unui Eminescu vagabond, artist famelic mâncând din gunoaie, cu incontinenţă urinară şi de altă natură, cules de pe străzi de către „prieteni” şi adus la „Institutul Caritatea” unde i s-a dat de mâncare, i s-a dat chiar vin după poftă – şi i s-au administrat injecţii cu mercur în speranţa calmării … sifilisului, de care toată lumea medicală părea convinsă că este atins – dar care, in final, se va dovedi inexistent în trupul poetului. G.Bogdan-Duică, unul dintre cei mai avizaţi eminescologi ai momentului, spunea că a insista atât de mult asupra mizeriilor vieţii poetului „este ca şi cum ai scormoni în excrementele unui sfânt”. Poate că acest text n-ar trebui reprodus în întregime, dar faptul că nu s-a republicat nicăieri până acum, decât citate luându-se din el, ne îndeamnă să ne călcăm pe inimă şi să-l încredinţăm publicului mai larg, cu speranţa declarată că-l vor rediscuta şi medicii specialişti.
În privinţa nepotrivirilor de ordin general, reieşind din sofistica argumentării, ne propunem să spunem, şi noi, câteva cuvinte. Nu putea, de pildă, medicul curant al poetului să afirme că pacientul său rescria poezii mai vechi, atâta vreme cât nu-i cunoştea opera publicată, nici că scrie „articole de jurnal” în spitalul de nebuni, etc. Cine nu citează nu citeşte. Expresia „încetul cu încetul”, prin care medicul sugerează evoluţia bolii, este nepotrivită pentru un spaţiu temporar de numai două luni şi jumătate. Rezultă că starea poetului era bună sau foarte bună la internare, prin februarie – martie, şi s-a degradat galopant în spital, până la 15 iunie când a decedat – dar, urmăriţi textul vă rog, pur şi simplu din senin, el aşezându-se pe pat şi încetând dintr-odată să-i mai bată inima. Interesant este că doctorul Vineş păstrează ca dată a morţii ziua de 15 iunie – gândindu-se că a fost, probabil, după amiază de vreme ce poetul se aşeza pe pat, adică se repauza. Vom vedea că este şi o altă variantă, a morţii nocturne spre 16 iunie dimineaţa, atestată de ştirile din presă rezultate, fără îndoială, din comunicate ori declaraţii ale medicilor – variantă inexplicabilă de vreme ce dr. Vineş declară că transcrie fişe medicale sincrone bolii. Rezultă, încă o dată, că nu vrea să-l contrazică pe D.Cosmănescu – care fixase momentul tot ziua, vorbise tot de aşezarea poetului pe pat,etc. Fişele doctorului sunt, însă, parţiale ( presa vremii le va numi nici mai mult nici mai puţin decât „anamneză”, ceea ce e mult prea pretenţios) – iar el le completează pe de o parte cu ceea ce numeşte mărturiile prietenilor lui Eminescu – şi, pe de alta, cu ceea ce se deduce a fi amintirile lui actuale, din 1931.Chiar aşa parţiale, aceste fişe nu au fost predate într-un loc public, cum vom vedea că va proceda George Potra în 1934 cu alte înscrisuri similare.
Câteva date asupra ultimelor zile
ale poetului Mihail Eminescu
de
Dr. V. Vineş, Şef de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti
„Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern la „Institutul Caritatea” al regretatului profesor Al.Sutzu, pe marele nostru poet Mihail Eminescu în ultimele luni ale vieţii sale (martie – iunie 1889). Găsesc acum printre hârtiile mele notele pe cari le-am luat atunci şi care cred că prezintă un oarecare interes fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele zile ale bolii poetului şi mai ales despre cauza adevărată a morţii sale, asupra căreia s-a creat o legendă. N-am regăsit printre hârtiile mele decât o parte din note şi de aceea rog pe cititori să scuze lipsurile fatale.
Cu câteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea, adică cu puţin înainte de a-l cunoaşte eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească; cerea bani de la toţi pe cari îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. Dr. Al. Sutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ. Eminescu mai fusese internat în Institutul Caritatea în 1883.
La intrare Eminescu era gânditor, vorbea puţin, răspunzând numai la întrebări; cerea mâncare spunând că „n-a mâncat de mult”. Nu era de loc impresionat de aducerea lui la Institut căci nu întreba nici cel puţin pentru ce a fost adus. Întrebat, ne-a răspuns că cunoaşte localul de când a fost adus de data anterioară, cunoaşte chiar persoane care erau atunci în Institut. Mânca cu mare poftă alimentele care i se aduceau, cerea vin cât de mult. Nu putea sta locului, umbla de acolo până acolo prin cameră, scria, repeta fragmente din poeziile sale anterioare dându-le ca inedite.
Simptome fizice. – Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituţie forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte.
Mai târziu, apare o uşoară incoordinare a membrelor superioare şi tremurături ale degetelor, ale buzelor şi limbii. Deşi avea un mers şovăitor (uşoară ataxie), Eminescu nu şedea de loc ci umbla toată ziua adunând tot felul de lucruri de pe jos (colecţionism), fără cea mai mică oboseală.
Tulburări de sensibilitate. – Sensibilitatea tactilă şi termică diminuate. Frigul nu îl impresiona căci ieşea afară dezbrăcat chiar atunci când temperatura era foarte scăzută. Sensibilitatea mucoaselor diminuată. Vedere normală. Reflexul pupilelor la lumină şi acomodaţie diminuat. Reflexele rotuliene de asemenea diminuate.
Prezenta tulburări ale funcţiunilor organice, mânca tot felul de lucruri găsite pe jos, chiar lucruri murdare. Avea de asemenea tulburări sfincteriene sub formă de incontinenţă de urină şi de materii fecale.
Din partea sistemului circulator, cordul prezenta o endocardită veche (diagnostic pus şi de profesor N.Tomescu), puls plin regulat. Figura adesea congestionată.
În această perioadă, în care l-am cunoscut şi urmărit eu, Eminescu slăbea din zi în zi mai mult, deşi avea un apetit vorace. Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat întru nimic mersul bolii.
Simptome psihice.- La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta tulburări psihice importante. Citea jurnale şi cărţi, scria chiar articole de jurnal şi putea oarecum să-şi dea seama de tot ce citea şi scria. Dar, încetul cu încetul facultăţile intelectuale s-au slăbit (prezentând simptome de demenţă destul de accentuate), aşa că, în această perioadă, când citea sau scria, repeta acelaşi lucru de 5-6 ori, fără să-şi dea seama de ce a citit sau scris. Atenţia era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reţine fapte petrecute recent, însă, ceea ce era de remarcat, era memoria numelor proprii: chiar pentru persoanele nou cunoscute cărora peste câteva zile le spunea numele exact. De asemenea îşi amintea de lucrurile petrecute în viaţa sa până în momentul îmbolnăvirii.
Delirul. – Când a intrat în Institut nu manifesta nici un fel de delir; vorbea însă foarte puţin, era preocupat, părea că plănuieşte ceva pe care încă nu voieşte să-l comunice altora. Cu încetul a început să spună celor din jurul său ideile care-i treceau prin cap, că are să câştige bani mulţi, milioane, scriind articole de ziare sau publicând poezii. Însă, dacă îl lua cineva de scurt, părea că se convinge puţin că nu poate câştiga atât de mulţi bani pe această cale dar uita foarte curând şi începea din nou acelaşi delir. Delirul progresa din ce în ce; Eminescu aduna tot felul de pietre, bucăţi de lemn, hârtii etc., în sfârşit orice găsea era pentru dânsul lucru de mare preţ. Din pietre spunea că va scoate diamante, frunzele de arbori erau bani şi scria pe ele preţul cu care voia să le vândă, preţ ce era numai de milioane şi miliarde. Scria continuu pe zidurile şi ulucile Institutului bucăţi din poeziile sale, numere, reprezentând milioane şi miliarde, pe care le socotea continuu. Plănuia să cumpere moşii sau chiar lumea întreagă. Afirma că institutul este al său. I se părea că are în capul său o mulţime de diamante din care cauză atârna greu.
Cauza adevărată a morţii. – Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, aproape de sutura interparietală, producând o rană care interesa numai pielea regiunii parietale drepte, fără să atace periostul. Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului.
Bine îngrijit, erizipelul a început să dea înapoi şi apoi a dispărut complet. Eminescu se simţea însă foarte slăbit. I s-au dat tonice, care l-au mai înviorat. Părea chiar mai bine sub raportul somato-psihic în urma acestei piretoterapii accidentale, care fusese erizipelul.
În ziua de joi 15 iunie 1889, zi în care se simţea de altfel destul de bine, Eminescu se aşeză pe pat şi, peste câteva minute, cade într-o sincopă şi moare imediat.
Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorată traumatismului cranian petrecut cu 25 zile mai înainte şi care se vindecase complet, ci este consecinţa unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N.Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era şi medic al institutului) de care era ameninţat în fiecare clipă şi care desigur s-a agravat după erizipel.
Cu aceste constatări legenda dispare. Ea pornise din scrisoarea sorei poetului Henrietta către d-na Emilian şi fiica sa Cornelia, care scria, la data de 22 iunie 1889 „… nenorocitul meu frate a murit în cea mai neagră mizerie şi moartea lui a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun din ospiciu anume Petre Poenaru.”
