Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, pana la a 161-a aniversare a Romanului Absolut, 15.01.2011. Dupa Prefata si Argumentul autorului, am prezentat prima parte a primului capitol: Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. Acum, mai jos, puteti citi comentariile pe marginea acestui text facute de profesorul Nae Georgescu:

COMENTARII

1. Face parte dintre „textele infern” privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de nici unul dintre biografii cunoscuţi ai poetului (G.Călinescu, Gerge Munteanu, D.Murăraşu, Petru Vintilă etc.; se pot pune faţă în faţă toate textele).Apare nesemnat în ziar  (material făcut în redacţie).  Dumitru Cosmănescu face două afirmaţii concordante  cu celelalte surse (fără a le cunoaşte, probabil) : că poetul avea o cameră a lui, specială (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal încă  de la internarea din 1883) – şi că scria încontinuu în această perioadă. Se ştie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii : „Viaţa” şi „ Stelele ’n cer” (Stelele  ’n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtărilor / Până ce pier.// După un semn  / Clătind catargele, / Tremură largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / Şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / Şi ’ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”, publicate ambele în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889; Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi unde redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului după moarte).

2. Grigore Manolescu este vestitul actor (1857-1893) care a jucat în mai toate piesele lui I.L.Caragiale – dar s-a ilustrat mai ales în rolul lui Hamlet din tragedia lui Shakespeare. A se face legătura – care poate fi doar întâmplătoare – cu  caricatura cunoscută a dr. Şuţu hamletizând pe un craniu uman (vezi caricatura în cartea noastră, „A doua viaţă a lui Eminescu”). Gr. Manolescu era şi colaborator la Fântâna Blandusiei,  unde Eminescu era redactor. Poetul se  înconjura de actori pentru că era foarte apropiat de arta lor şi de spectacole în general; în această perioadă lui trebuia să i se joace piesa de teatru „Lais” la Teatrul Naţional – câştigând, astfel, nişte bani. Sunt chiar ştiri de presă: „Piesa în versuri a lui Eminescu, prezentată Teatrului Naţional, se va pune în repetiţie peste 2-3 zile. D. C. Nottara  va ţine rolul de prim amorez din piesă, iar rolul Laisei se va încredinţa unei debutante” (Universul, 2 februarie 1889). Directorul Teatrului Naţional era, încă, I.L.Caragiale, care va pleca în curând din ţară, în călătorie de nuntă, şi apoi îşi va da demisia la presiunea actorilor;  Grigore Manolescu  nu este în graţiile lui Caragiale în aceste momente – şi va fi de partea celor care-l dezavuează pe dramaturg ca director. Tot la începutul lui februarie se anunţă şi internarea lui Eminescu în spitalul de alienaţi – iar la 12 februarie Regele va semna, în fine, decretul pentru pensia de 25o de lei a poetului  (votată cu un an înainte în Camera Deputaţilor, apoi, în toamna lui 1888, votată şi în Senat) –  pentru ridicarea căreia trebuie să se instituie o curatelă (vezi mai jos).

Interesant este că poetul  reţine, în interogatoriul pe care i-l ia Ghiţă Brusan la 12 iunie 1889 ca să-i doveească juridic incapacitatea mintală,  că l-a lovit la cap Petrea Poenaru. Se ştia despre acesta că este tenor, deci un artist dramatic, dar  D.Cosmănescu afirmă că era profesor sau director de liceu în Craiova. Identitatea lui trebuie stabilită, însă sursele de care dispunem nu ne dau indiciile necesare. Harietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel:” Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la d-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate.” Finalul consună cu înţelegerea situaţiei de către redactorii de la Universul. În acest sens, noi, astăzi, putem judeca invers: nu e vina stabilimentului că ţinea laolaltă nebuni cuminţi şi furioşi – ci, dacă e să căutăm vina morală, este a celor  care l-au adus pe Eminescu aici: poetul putea să-şi ducă boala în condiţii normale, la un spital obişnuit.

3. Sub numele „Hasnaş” figurează, în Enciclopdia Predescu, mai întâi „Nicolae Hasnaş, doctor, director de spital, n. 1876 la Salcea ( Botoşani)”, senator în 1926, apoi deputat  în 1933 – şi „Spiru Hasnaş, magistrat, scriitor, n. 21 aug.1873 în Botoşani” (scoate un volum de poezii în 1933, deci era în viaţă, de asemenea, la momentul publicării amintirilor lui D.Cosmănescu). Tot Hasnaş se cheamă şi primarul Botoşanilor care în 1888 dirija către Eminescu fondurile venite din întreaga ţară strânse prin liste de subscripţii şi trimise poetului pe adresa primăriei (unele dintre ele, trimise şi direct). Henrietta Eminescu, sora poetului, consemnează într-o scrisoare că fratele ei l-a vizitat într-o zi acasă – şi au zăbovit la un pahar în plus de vin.  Fiind toţi purtătorii acestui nume botoşăneni, prezenţa lor în jurul lui Eminescu se justifică. Nici unul nu ia cuvântul pentru a întări sau dezminţi textul din Universul.

4. În aceşti ani (1920-1930) apar multe informaţii necontrolate despre Eminescu. Doctorul Vineş va scrie amintirile sale în 1931, G.Călinescu în 1932,etc.  Iată cum prezintă, în prima ediţie a „Vieţii lui Mihai Eminescu”, G.Călinescu incidentul – după alte surse, pe care le vom analiza:”… Petre Poenaru care, jucându-se ca din întâmplare  cu praştia, îl izbi în frunte / pe M.Eminescu,n.n./ cu o pietricică. (…) Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aşa-zisului atentat care îi pricinuise o simplă zgârietură şi nici nu  pare a fi avut stări de agitaţiune aşa  cum scria, cu o vulgară declamaţiune, Scipione Bădescu:” Îndată ce-l dezleagă rupe tot cu o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor.” În realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale şi de erizipelul de altfel vindecat ce i se iscase pe faţă din cauza mânjirii cu necurăţenii a locului zgârieturii, se simţea ostenit şi doritor de o lungă linişte…” G.Călinescu citează o frază din textul următor: „De 7 nopţi, de când stau lângă nenorocitul, numai astăzi a putut fi scos din cămaşa de forţă, având nişte furii ce seamănă mai mult a turbat decât a alienat. Îndată ce-l dezleagă, rupe tot cu-o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienaţi, afară de femei, dar nici unul în starea grozavă a lui. Capul îi este spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine-a comis această cruzime contra lui; eu cred că vr-un alt nenorocit nebun. Doctorul Şuţu mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală şi că numai al sutelea poate scăpa. Eu însă rog pe D-zeu, dacă este drept, să-i curme suferinţele, căci nu mai sunt de suportat.” (articol scris la moartea poetului; este  posibil ca Scipione Bădescu să fi  fost să-l vadă pe Eminescu în spital, pentru că am văzut şi alte persoane din Botoşani venite aici în vizită, de pildă primarul urbei, Hasnaş.)  Se cunosc exagerările lui Scipione Bădescu, redactorul de la Curierul român din Botoşani care şi cât timp a stat poetul în urbe (9 aprilie 1887 – 9 aprilie 1888) a scris prăpăstii despre boala sa. Din această „vulgară declamaţiune”, însă, G.Călinescu putea să ia referirea la lovitura mortală dată poetului – care concordă cu mărturia Henriettei Eminescu şi, peste ani, cu cea a lui Dumitru Cosmănescu. În acelaşi număr din „Universul”, unde se publică amintirea fostului frizer, pe aceeaşi pagină, scrie şi G.Călinescu un text despre Eminescu – astfel că nu se poate afirma că n-a cunoscut informaţia. El preia, însă, opiniile doctorului Vineş, care se vor publica în 1931, despre „erizipelul” provocat de piatra scăpată dintr-o praştie.    Acest „erizipel” (preluat din sursele medicale) va face epocă în biografiile ulterioare ale poetului.

5. Oricum, nu se împacă de loc „pietricica” medicilor cu această „cărămidă” a frizerului. Primul lucru pe care eşti tentat să-l faci este să-l consideri pe acest Dumitru Cosmănescu un accident târziu: el ia cuvântul la aproape 40 de ani de la  moartea lui Eminescu. Dar…ce interes ar fi avut să mintă? Amestecă el lucrurile în aceste amintiri târzii ? În ipoteza că-l luăm în seamă – o modalitate de a împăca afirmaţiile lui cu cele ale specialiştilor care vor lua cuvântul mai târziu ar fi, totuşi. Am în vedere ultimele cuvinte ale lui Eminescu:” Asta m-a omorât!”: ar însemna că au mai fost şi altele decât asta. Este posibil ca pe la sfârşitul lui mai poetul să fi fost atins cu „pietricica”, să fi rezultat „erizipelul” fără importanţă – pe care medicii îl raportează în amintirile lor – iar acum, la sfârşit, să fi survenit lovitura mortală, dată de acelaşi, dar de aproape şi  de data aceasta cu o cărămidă (care este scoasă din discuţie de către aceiaşi medici, vezi vorbele lui Şuţu: ”ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu este nimic”). Este, desigur, doar un scenariu probabil. Dar în bâlbâiala din jurul morţii lui Eminescu (nici data nu este atestată precis, Călinescu însuşi oscilând între 15 şi 16 iunie pentru că merge după alte surese) – n-ai cum să faci limpeziş decât cu toate informaţiile pe masă şi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, şi ipotezele care se confirmă, pentru că se confirmă – dar şi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.

Nu m-am ocupat niciodată în mod expres de moartea fizică a lui Eminescu, interesându-mă ceea ce în timpul său se chema „moarte civilă”. Acum, odată cu această reconvocare a documentelor, ipoteza de lucru va fi aceasta, a dublei lovituri, şi voi lua în consideraţie posibilitatea ca menţiunea celei de-a doua să fi fost evitată pentru că pe de o parte arunca o lumină defavorabilă asupra corpului medical – iar pe de alta indica premeditarea, insistenţa chiar, în atac a acestui enigmatic Petrea Poenaru.

Profesorul Ion Nica reia, în cartea sa „Mihai Eminescu, Structura somato-psihică” (Ed.Eminescu, 1972), la finalul  convocării surselor medicale privind boala şi moartea lui Eminescu, şi „accidentul” bibliografic Dumitru Cosmănescu, citând chiar un fragment din această relatare – şi comentând-o. Lăsăm textul să curgă :”… alte opinii, considerate de domeniul fanteziei, tot merită să reţină atenţia. Este vorba de mărturia lui Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului, care în Universul din 28 iunie 1926 a afirmat că  „Eminescu a fost izbit în cap cu o cărămidă şi că, peste o jumătate de oră de la această întâmplare, poetul a murit.”  De asemenea, spune că lovitura a fost sub ureche şi a fost atât de puternică, de i-a sfărâmat „osul capului”. Dacă n-ar circula încă o versiune orală asemănătoare, provenită de la o sursă demnă de încredere (un nepot al doctorului Şuţu), care relata unui distins poet de-al nostru (în viaţă) că Eminescu ar fi fost lovit cu o scândură în cap de tenorul Petrea Poenaru, că acesta i-a „spart ţeasta” omorându-l aproape pe loc, n-am crede. Nepotul doctorului Şuţu a explicat şi motivele (lesne de înţeles) pentru care versiunea oficială n-a consemnat evenimentele aşa cum s-au petrecut. Mai ştim că Maiorescu a fost încunoştiinţat că poetul a murit ca urmare a unei embolii.” (p.361). Nu ştim cine este acest nepot, nici poetul în viaţă la 1972 (aceşti martori ai tăcerii au făcut, şi ei, ca versiunea Cosmănescu a morţii poetului să rămână „de domeniul fanteziei”) – dar  cuvântul „embolie” există în dicţionar şi are acelaşi sens azi, ca şi pe vremea când îl consemna Maiorescu: ”astuparea unui vas sanguin cu un cheag de sânge” (DEX,1964); ”boală pricinuită de un cheag de sânge sau de un corp străin care  astupă un vas de sânge” (Cartea Românrească, 1931) – în greaca lui Homer sensul fiind mai clar, embole, embolon, de la emballo, „a arunca, a lovi în sau pe” – ceea ce nu are legătură cu încetarea bruscă a bătăilor inimii – cum  se explică ”oficial” moartea lui Eminescu. Peste numai o pagină, doctorul Nica formulează această concluzie posibilă: ”Poate nu e exclusă eventualitatea unei a doua  agresiuni din partea unui nebun, în afara celei descrise (cu  piatra scăpată din praştie, din luna mai), care să fi cauzat – aşa cum am văzut – moartea violentă a poetului despre care Henrietta era sigură, informând-o pe Cornelia Emilian.” Fireşte, nu poate fi vorba decât de acelaşi nebun: mai întâi a ţintit de la distanţă cu praştia – apoi a lovit din imediata apropiere. Crimă cu premeditare într-un spital de alienaţi mintali unde este foarte problematic dacă Eminescu avea ce să caute.

Aceste concordanţe  cu mărturia lui Dumitru Cosmănescu ne vor interesa în demersurile noastre următoare.