Ce sunt popoarele şi cum le putem cunoaşte? Cine este îndreptăţit să judece un popor? Cel ce are puterea s-o facă. Dar cum se poate dobândi o atare „putere de judecată”? Când într-o epocă se înmulţesc judecătorii de popoare este semn rău, semn de tragică degenerescenţă. Când cei ce judecă sunt prea tineri, degenerescenţa este şi tragică, şi urâtă. Din păcate, în cei 20 de ani de după „revoluţie” (ce cuvânt nefericit!) s-au înmulţit judecătorii poporului român. Penibili, nespălaţi spre greaţă, ţipători, peticiţi şi peltici, judecătorii poporului român sunt mai toţi amatori de metafore preluate din medii populate de scabroase făpturi scatofage: fecale, urină etc. etc., iată cuvintele predilecte ale textelor acestei clovnerii urâte (n-am cedat ispitei de-a reproduce citate greţos doveditoare din „opera” lor).
Limbile tuturor popoarelor poartă în fiinţa lor cuvinte de toate felurile şi de toate simţirile, cuvinte urâte şi cuvinte frumoase, cuvinte profunde şi cuvinte calpe, cuvinte de bun augur şi de rău augur, luminoase şi ceţoase, fericite şi nefericite etc. Cu unele se fac înjurăturile, cu altele se scriu înţelepciunile, precum înţelepciunile lui Solomon, cu altele se rostesc rugăciunile, cu toate se plăsmuiesc literaturile. Cu care ar fi să se judece popoarele? Omul se judecă cu înţelepciune, Dumnezeu se cheamă în rugăciune, făptura popoarelor, ca toată făptura lui Dumnezeu, se cercetează cu iubire. Aşa ne învaţă marele Învăţător dumnezeiesc, Iisus Hristos. „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi căci cu ce veţi judeca cu aceea vă vor judeca pe voi”. Cel ce nu poate iubi să nu se audă chemat. Să stea-n lături (cititorul e liber să pună accentele cum voieşte la citirea acestui cuvânt).
Marele profesor de istoria literaturii, călinescianul A. Piru, s-a referit odată la textul unei doamne care se credea chemată să-l respingă pe Eminescu jurnalistul în numele lui Lovinescu, marele istoric literar, folosind, în întâmpinarea gestului acelei doamne, un singur cuvânt de caracterizare: o „lovinescolatră”. Din nefericire aproape singurul progres al cuvântului în ultimii 20 de ani s-a propagat pe linia acestei nefericite specii de egolatri, a acestor energumeni pe cât de răi, pe atât de urâţi. E bine să ne amintim, tocmai de aceea, că orice manifestare anti, de la antisemitism la antiromânism, se situează în afara învăţăturii creştine. Nu cred că există ceva mai rupt de Iisus Domnul, de pildă, decât antisemitismul. De unde vine la aceşti acuzatori, la această specie bizară de procurori ai umanităţii, propensiunea spre urâtele judecăţi la adresa popoarelor, la adresa poporului român? Oare de la faptul că este un popor creştin şi, atunci, ura împotriva lui Hristos Domnul se mută în acest urât sentiment antiromânesc?
Mai deunăzi, la Cluj, un ins fără de nume, căci cei ce seamănă ură îşi pierd îndreptăţirea numelui, striga împotriva mea, cerea urgentă carantină ideologică împotriva mea sub acuză publică de neofascism, dirijată ditirambic împotriva mea, în absenţă. M-am întrebat ce anume-l va fi supărat. Oare accentele asupra unor teme dragi mie, ce răzbat din cărţile mele mai recente: iubirea de popoare şi de Dumnezeu, iubirea Pentateuhului deopotrivă cu iubirea învăţăturilor evanghelice şi a psalmilor regelui David, a înţelepciunilor lui Solomon şi a acelei unice sub soare învăţătură a profeţilor evrei, care fac rama şi spiritul din adânc al acestor cărţi recente ale mele?!
În cărţile din ultimii zece ani, în Noologia, în Noopolitica şi în altele, care l-au supărat pe acest om necăjit, am încercat, după puterile mele, să caut unirea din cuvântul dintâi şi nu dezbinarea. Cred că fascismul, dacă voim să denumim prin el ura faţă de popoare, se aplică celor ce urăsc poporul Vechiului Testament, dar şi celor care urăsc popoarele Noului Testament, celor ce vestesc ură şi nu iubire, dezbinare în loc de unire. Mi-e teamă că nefericitul de la Cluj suferă de urâta maladie a urii neofasciste (de fapt, neonaziste) atât de adânc, încât, zguduit de frigurile sufletului încrâncenat, se proiectează cu virulenţă mai ales asupra acelora care le pot deveni o nesuferită oglindă. Pe cine urăşte mai crâncen potrivnicul lui Dumnezeu? Pe cel care-l iubeşte pe Dumnezeu.
Sigur că mai mult de atâta n-ar trebui spus, dacă nu s-ar fi înmulţit în cultura românească din ultimii ani semănătorii mâniilor neocominterniste, care cer tribunale, carantină ideologică, lustraţii, strigă urât contra morţilor în ziua îngropăciunii lor, se cred chemaţi (ce înspăimântător, diavolesc simţământ!) să judece şi după moarte, adică în locul lui Dumnezeu. Cum să însoţeşti, din chilia ta sufletească plină de mucegaiul răutăţii, cortegiul unui poet, precum Adrian Păunescu, năduşind de ură şi încrâncenat în pretenţia de a-l judeca cu judecata cea de pe urmă, adică scuipând sentinţe până pe pragul trecerii la cele veşnice?! Să nu ai nici cea mai mică tresărire de compasiune omenească pentru făptura care e purtată pe drumul de pe urmă spre Scaunul absolutei sale singurătăţi când va fi ajuns deja în faţa judecăţii celei mari şi teribile care ne aşteaptă şi pe noi, pe fiecare, oricât de mare ar fi trufia şi deşertăciunea autonomiei noastre. Ce întorsătură cumplită! Şi totuşi, cât de reală în acest Bucureşti de început de secol şi de mileniu!
Nici nu trecuse poetul de vama dintâi, când procurorii furtunii se şi adunaseră ca să tune ei, nefericiţii amăgitori, contra celui ce oricum ieşise de sub orice judecată pământească. Ce nebunie să crezi că tocmai clipa aceasta a trecerii este clipa dată ţie ca să judeci un suflet, să te închipui tu judecător de suflete şi procuror al umanităţii! Doamne, ce nebunie şi câtă deşertăciune! Dar cine eşti tu şi cu ce autoritate judeci? Ce fel de război este acesta?
Niciodată nu m-am simţit tentat (şi este a doua oară când fac această mărturie pentru care cer iertare cititorilor!) să cred că ar trebui să fie cineva judecat pentru suferinţele din temniţele comuniste ale tatălui şi ale fratelui meu, deţinuţi politici ca atâţia dintre ţăranii neştiuţi ai satelor bănăţene. Oare cu ei au început suferinţele acestui neam? Oare nu sunt pline cimitirele satelor româneşti, ruseşti, poloneze, ungureşti etc. cu oseminte sfinţite de suferinţa temniţelor comuniste şi ale temniţelor altor imperii şi stăpâniri nemiloase? Să uităm, de pildă, că, în faza lui terminală, imperiul dualist era socotit o „temniţă a popoarelor”? Cine să-i strige, pe pământ, la scaunul dreptăţii pe toţi obidiţii neamurilor? Oare nu în cer se face dreptatea obidiţilor? Cum să ne lăsăm purtaţi de minciuna lustraţiei când cei ce-au săvârşit crimele sunt ei înşişi în mormintele lor, în gropile lor, ori adăpostiţi pentru restul zilelor de noii lor camarazi din câteşi patru punctele cardinale?
Fiindcă criticii şi acuzatorii zilei noastre, această ramură stranie de hominide, nu se recrutează din vreun popor sau altul, ci vin odată cu cel ce bate marginile pământului îndrăznind şi ei (ce stranie obrăznicie!), ca şi acela pe vremea lui Iov, să se creadă chemaţi la sfatul lui Dumnezeu, despre care avem mărturia acelei singulare Cărţi a lui Iov, pe care o datorăm din nou poporului ales de Dumnezeu pentru atâtea dintre învăţăturile proniatoare ale omenirii, poporului evreu. Cum să nu facem mărturie de recunoştinţă în faţa acestui popor pentru cărţile întru plăsmuirea cărora au fost chemaţi chiar de către Dumnezeu la lucrarea cea tainică? Aleşi anume pentru lucrarea Sa proniatoare. (Ce extraordinar cuvânt: anume, care se poate tâlcui şi aşa: „întru nume”. După acelaşi tipar este plăsmuit în duhul limbii române şi cuvântul aievea, evocând grecescul aion, eon şi deopotrivă ev. Când ceva este aievea înseamnă că este întru adevărul veacului aceluia, al evului omenirii. Ce frumoase sunt versurile lui Nicolae Labiş: „trăim în miezul unui ev aprins // şi-i dăm a’nsufleţirii noastre vamă… // Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi // în flăcările noastre se destramă”). Ce mare tristeţe şi câtă ceaţă pe chipul veacului de acum să fii congener cu aceia care n-au înţeles şi nu s-au îngrozit de judecătorii de ieri, de cei care l-au condamnat la moarte pe Radu Gyr pentru „delictul” de a fi scris o poezie, poemul liric Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…, adică pentru un poem în care Ion şi Gheorghe sunt chemaţi să se ridice nu pentru pământ ori pentru vreun război întru cele de pe pământ, sau cu alte neamuri, ci pentru cele cereşti, ale spiritului şi ale libertăţii, pentru sfărâmarea lanţurilor robiilor sufleteşti din veac folosite de către uneltele de ieri şi de azi ale Satanei contra ţăranilor ipostatici.
N-au învăţat nimic „domnii” aceştia, nici din marile cărţi ale poporului ales, nici din cărţile mari ale culturii române, de vreme ce vin mereu să ne certe cu războaie de toate felurile, cu frici şi cu friguri, cu carantine şi cu delicte de opinie, cu câte şi mai câte. Oare nu le sună asurzitor în urechi cuvintele lui Mircea Voievodul, spuse lui Baiazid, zis Fulgerul: „Ori acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi? (…) De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi // Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”. „Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”. Aceasta este arma noastră: bucuria celor simple împlinită în bucuria cea mare, bucuria iubirii. La capătul acestor gânduri răzleţe, izvorâte din umbra tristeţii şi a grijii, aş pune cuvântul vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, spus întru întâmpinarea celor ce-l duşmăneau cu crâncenă tenacitate: „N-aveţi voi atâta duşmănie pentru mine câtă iubire am eu pentru voi”.
Prof Univ Dr Ilie Badescu
