Sa facem un Congres

Suveranitatea şi legislaţiunea trebue să purceadă de la toate popoarele ca atari, şi puterea executivă trebue redusă la simplul rol de maşina fără voinţă proprie, în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebue să fie aicia stăpân decât popoarele însele, şi a trece suveranitatea în alte braţe decât în acelea ale popoarelor, e o crimă contra lor. Eu nu înţeleg aicia două popoare ori două coterii, ci pe toate. Dar pentru a efectua aceast reformare într’un stat, unde sunt atâtea rămăşiţe putrede ale trecutului, adică prejudicii fatale şi atâtea maşine vile şi fără de suflet, gata în orice moment de a susţine acele prejudicii, trebueşte o energie eroică, trebue cu dispreţul libertăţii şi a vieţii tale să proclami ceiace ai datoria de a proclama.

În această operă, ce pare a se pregăti, Românii trebue să joace un rol eminamente activ. Trebue ca suf letul acestei naţiuni vechi să lucreze cu toată vigoarea sa de fier, căci aicia nu mai e vorba de declamaţiuni vane, ori de oportunitate, acum nu-i mai e permis nimănui de a merge cu cutare ori cu cutare persoană, fie aceea prelat, fie ilustritate, fie magnificenţă, ci cu toţii uniţi trebue să mergem cu principiul, cu naţiunea. Şi, într’adevăr, dacă ar fi în inima noastră o singură scânteie din virtutea antică a oamenilor, pe care noi ne măgulim de a-i avea de străbuni, am vedea ce absurd e să cerşim de la Maghiari drepturile care ni se cuvin şi care trebue să ni le luăm pe altă cale.

Politica lingăilor trebue lăsată pe seama lingăilor; pe flamura noastră trebuesc scrise pur şi simplu voinţele noastre. Transacţiuni în drepturi naţionale nu se încap, împăcarea cu Ungurii ori cu Nemţii nu se încape, până când nu ne vor ceda ceea ce voim noi; căci faţă cu sistemul constituţional de astăzi, faţă cu dualismul trebue să fim ireconciliabili.

Oricare bun cetăţean are datoria de a se ocupa de viitorul patriei sale şi de aceia şi Românii, prin natura lucrurilor, au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea naţiunii româneşti faţă cu o eventuală schimbare a sistemei constituţionale. Vom vedea, care guvern va avea sfruntarea, ca să oprească adunarea unui congres de cetăţeni pacifici, cari vor să discute asupra afacerilor publice ale statului căruia ei aparţin. În caz dacă congresul şi-ar alege oamenii săi de încredere, cari să-1 reprezinte faţă cu tronul, aceştia trebue să fie înainte de toate energici şi de caracter. Oricine a şovăit numai o dată în cariera sa politică, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificenţă, trebue înlăturat cu îngrijire, – căci aicea trebuesc oameni ai faptei pe cari să nu-i orbească nici şansele, nici aurul, nici stelele şi ordurile mari, care în genere se pun pe inimi mici! Şi, apoi, cu oameni probi şi de caracter nu se încapi transacţiuni încurcate. Ei vor cere pentru naţiunea lor cât li va ordona naţiunea ca să ceară, şi nu vor vedea niciodată, din pretenţiunile lor, căci nu vor avea astuţia de a o face. Dacă mai are cineva o singură îndoială despre importanţa unui Congres, acela cugete numai cât de degradaţi trebue să fim noi Românii, dacă până şi Maghiarii, poporul cel mai decăzut al Europei moderne, au ajuns să fie stăpânii noştri şi să-şi bată joc de noi în şedinţele acelei adunări, ce se pretinde cameră. Am disperat demult de a cere de la Români virtutea şi demnitatea străbunilor, nici credem că am putea deştepta în ei simţul cetăţeanului Romei; dar nici că facem aicea apel la sentimente, de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul simţ de demnitate si mândrie curat omenească. Într’adevăr, nu mai suntem noi meniţi de a dicta legi lumei, dar nici am trebui să fim aşa de abrutizaţi ca să ne degradăm noi pre noi înşine la rolul de sclavi. Trebue să înceteze aceste referinţe de dominaţi şi dominatori; trebue să fim puşi pe picior de naţiune egal îndreptăţită, faţă cu naţiune egal îndreptăţită.

Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceia ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar, că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a ori şi cui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre. Faţă cu orice încercare de desnaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştienţi de drepturile ce ni le dă aboriginitatea noastră şi spiritul secolului : “Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?”

(Articol apărut în “Federaţiunea” – Pesta, aprilie 1870 – şi semnat cu pseudonimul Varro. Fragment. Eminescu avea 19 ani)