Marti, 21 Decembrie 2010, ora 18.00, Palatul Sutu: Lansarea cartii “Întâlnirea cu cel ce m-a împuşcat”, de Florian Cristache, ranit pe 21 Decembrie 1989 in Piata Universitatii, lansarea site-ului ZiaristiOnline.ro, vizionarea filmului lui Corneliu Mihalache “De Craciun ne-am luat ratia de Libertate”. Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu – Piaţa Universităţii)

EXCLUSIV. Extras din cartea lui Florian Cristache:

M-am urcat cu alţi revoluţionari pe o maşină frigorifică ce parcase direct în baricadă, ca să fim mai siguri pe noi, să privim totul cu detaşare, şi să fim mai ameninţători, iar doleanţele noastre să fie demne de luat în seamă. Şi atunci a început adevăratul infern. Vacarmul se dezlănţuise! Se trăgea cu trasoare în sus, dar mai simţeam cum ricoşeau şi gloanţele, auzeam cum se spărgeau geamurile, zgomotul de impact cu metalele şi simţeam pe la urechile noastre cum se rătăcesc cartusele. Ne-am dat jos de pe maşină în grabă şi ne-am adăpostit în spatele maşinilor sau pe unde puteam fiecare, numai să nu fim loviţi. Atunci am început şi noi contraofensiva, lupta cu soarta, căci trupele începeau să se apropie ameninţător de noi, iar dacă treceau de baricadă eram sortiţi imprevizibilului. Eram ferm convins că după ce metroul nu va mai circula vom fi prinşi ca într-un cleşte, am luat şi asta în considerare, dar beţia victoriei mă făcea să fiu mai îndârjit şi ambiţios în acea unică luptă ce mi s-a oferit s-o trăiesc. Nu ştiai dacă vei fi atins de vreun glonţ sau gândul că se va trage în noi încă nu-l revelasem, dar cert era că se începuse „jocul” de-a hoţii şi vardiştii. Transportoare blindate au început să între în forţă în baricadă ca să facă o breşă şi se izbeau alternativ în baricadă în încercarea să străpungă rezistenţa ei. Dar noi, o armată fără arme şi comandant, făcusem o baricadă de netrecut, decorul începuse să ia foc de la unele gloanţe, maşinile şi ele începuseră să ardă, iar o mare bubuitură s-a produs când un rezervor al unei dubiţe a explodat, din care ieşeau flăcări de câţiva metri, aerul se acoperea de fumul gros şi greu respirabil. Noi căutam să-i ţinem la distanţă pe scutieri, aruncând cu diverse obiecte, cu pietre, cu lemne, cu fiare, cu ce găseam la îndemână în mediul foarte înconjurător. Să le pricinuim o cât de mică pagubă şi să-i ţinem la o distanţă acceptabilă pentru o luptă între două forţe disproporţionate, iar ei aruncau în noi cu gloanţe. Era o atmosferă încărcată şi tensionată în care puteai să te aştepţi la orice şi oricând să te calce un TAB sau un glonţ să te doboare rănit sau chiar mortal. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte, mai mult pe viaţa noastră, viaţă care depindea de cum percutau gloanţele înspre noi. Ei ţineau destinele noastre în degetele care apăsau pe trăgaciul armelor, se jucau cu vieţile noastre poate, ţintuindu-ne în cătarea puştilor, însă noi rămâneam imuni la aceste gânduri pesimiste, nu mai aveam timp să ne facem gânduri negre, care aşa cum veneau, la fel de repede şi dispăreau. Era o dârzenie în ceea ce făceam că nu mai conta ce urmări se prefigurau, eliberarea din acest lagăr ne aştepta dincolo, într-o nouă zi mai luminoasă şi mai senină, chiar dacă ajungeam vii sau morţi.

Foto: Sorin Lupsa

Un alt TAB a venit în mare viteză încercând să străpungă baricada, să ne spargă reduta şi să ne cucerească locurile, astfel urma să facă loc celorlalte TAB-uri să treacă să ne zdrobească, dar spre norocul nostru s-a împotmolit în claia de fiare. A mai ambalat de câteva ori la maxim ca să dea înapoi, în încercarea de a scăpa din capcană, dar totul era în zadar. Rămăsese înţepenit fără şanse să se retragă. În acel moment am jubilat ca la o adevărată victorie, strigam şi ne bucuram ca şi când îl capturasem, dar era o picătură într-un ocean prea tulbure. Am început să-i dezumflăm cauciucurile, să-i spargem farurile, să-i îndoim antenele, să-l facem impracticabil, să aruncăm în el cu diverse obiecte. Ne răzbunam pe acel  TAB ca şi când el era singurul vinovat în toată această bătălie. Între timp cei dinăuntru, de frică să nu-i prindem şi să-i cotonogim, au ieşit repede şi au făcut cale întoarsă la trupele lor din dispozitivul antitero, mai repede ca oricare alt atlet la vreo olimpiadă. Am fost  aproape să-l ocupăm, dar cine oare ştia cu ce se mănâncă un asemenea mastodont?! Însă asta era marea problemă a forţelor armate, căci nu puteau să abandoneze aşa uşor o tanchetă, era şi josnic şi dezonorant pentru ei. Cred că era şi o strategie a lor în tot scenariul ăsta, în cazul în care îl ocupam aveau toate motivele să tragă înspre tanchetă cu toate gurile de foc pentru a nu mai putea fi folosit de cei care intrau în el şi asta însemna că tot ce mişca în jurul TAB-ului ar fi fost ciuruit, aici mă refer la noi, rebelii, care am fi devenit o cină perfectă pentru mitralierele care ar fi scuipat numai plumbi, un amestec de carne, gloanţe şi sânge. În cazul în care cei dinăuntru erau capturaţi de noi era o şi mai mare dezonoare atât pentru ei, cât şi pentru armată. Cred că le-am fi îndreptat puţin cocoaşa, deoarece orice se putea în acel haos. Un prilej aşteptat de ei pentru a înclina balanţa tranşant în favoarea lor era o contraofensivă în forţă cu tot armamentul din dotare, trăgând în tot ce era viu şi mişca, căci cu o asemenea mulţime revoltată nu mai te puteai juca la nesfârşit. „Până la ultimul” ar fi fost comanda.

Pe cer se vedeau numai trasoare, iar zgomotul lor asurzitor te înspăimânta. Între timp scutierii înaintau mai abitir sub protecţia zgomotului, iar gloanţele îşi făceau loc printre noi, căutând să-şi  atingă ţinte vii. Cert este că până  atunci, eu, personal, nu am văzut niciun rănit, nicio victimă, ca să-mi pot schimba părerea de cum stăteam în front, că poate mi se mai înmuiau puţin picioarele  şi poate începeam să bat în retragere. Haosul era prea mare să mai şi gândeşti strategic sau logic, mai ales noi cei răzleţi, cei fără de vreo tactică, ştiam doar că trebuie să-i ţinem pe loc cu toată îndârjirea de care dispuneam şi nimic mai mult, dar până când sau cu ce sacrificii nu aveam pic de idee. Însă cei de dincolo de baricadă aveau planurile lor de urgenţă bine puse la punct din instrucţia zilnică ce ţine de latura lor profesională. Dintr-un camion blocat în baricadă m-am înzestrat cu câteva şuruburi groase, am mai luat şi o rangă destul de grea, aceastea fiind armamentul minimal din dotarea noastră, cu care încercam să-i ţinem la respect pe cei cu dotări serioase. Un tip mai vânjos decât mine vroia să-mi ia ranga, văzând ca eu sunt prea bine înarmat, deoarece era foarte eficientă într-o eventuală aruncare asupra scutierilor, dar nu am cedat-o cu nici un chip, era deja în inventarul meu. În acest timp fiind în primele rânduri ale conflictului am început să arunc în scutieri cu cele trei şuruburi, unu câte unu. Alţii aruncau cu ce aveau la îndemână, ce găseau prin baricadă, cu scaune şi mese din restaurantul de la parterul Intercontinental-ului.  La puţin timp, ciudat, am fost lovit în picior cu un şurub identic cu cel cu care îl aruncasem eu mai devreme, asta însemnând că erau destul de eficiente metodele noastre primitive, care îşi atingeau ţinta. Mai precis, mi-a izbit tibia piciorului stâng, provocându-mi o rană destul de dureroasă şi făcându-mă să simt pe pielea mea ce înseamnă suferinţa cu toată lăcomia ei. Mă puneam în slujba acestui destin al durerilor şi chiar dacă şchiopătam, strângând din dinţi, am continuat să fiu lângă combatanţi şi să ţinem piept scutierilor şi celor ce trăgeau, rezistând, numai să văd unde se sfârşesc ostilităţile. Era şi ora la care nici metroul nu  mai circula şi nu ne mai puteam salva de un eventual eşec. Era vorba doar de cât timp îi mai puteam ţine la distanţă sau cât timp mai suportau să le fim ca un ghimpe în coastă, căci efectivele erau de departe inegale în oameni şi tehnică. Nici legile nu erau de partea noastră, deci eram ilegalişti fără niciun suport, eram pe cont propriu. Am aruncat şi cu ranga, epuizându-mi toată muniţia, iar durerea din picior nu vroia să cedeze şi şchiopătam vizibil, dar cu toate astea tot nu m-am lăsat păgubaş.

Dar aveam să cunosc o durere şi mai gravă, îmi împlineam destinul, pe care îl căutăm cu lumânarea. Cred că cineva bine poziţionat, pe undeva pe vreun bloc, ne urmărea printr-o lunetă mişcările şi după fapte apreciate doar de el, dădea şi răsplata în gloanţe, făcând victime una câte una. Erau lunetişti pentru că nimereau foarte precis. Deocamdată încercau prin această metodă ieftină să ne împrăştie, adoptând pentru început metoda „rar, dar sigur” sau poate că nu vroiau să facă risipă de muniţie, dar planul extrem era să cureţe toată piaţa de fiinţe umane. Ducând la un masacru în masă ce numai nişte comunişti fără inimă şi sânge rece îl puteau face, sau poate sosise şi pentru ei acea zi a înfrăţirii cu opozanţii, ori jucau la două capete după cum bătea vântul schimbării. Probabil se plictisiseră de câte bătăi de cap le dăduserăm şi au început să muşte cu armele lor de foc în carne vie, iar muştele eram noi. Un glonţ ce mă pândea de mult timp, bucuros să străpungă carnea dulce şi prea firavă pentru el, m-a învins, m-a răpus, un glonţ comunist care şi-a făcut datoria de partid. Am căzut ca trăznit, fără să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu adevărat…

Florian Cristache (foto dreapta sus, dupa 21 de ani)

Fotografii din 21 Decembrie 1989 la Roncea.ro

21 Decembrie 1989 Piata Universitatii – Filmarea Securitatii
Încărcat de ZiaristiOnlineTV.