Sorin Dragan, amintiri: Parintele Calciu "ne-a imbracat sufletele in haine de nunta"

Preotul Sfintei tinereti

S-au implinit patru ani de la plecarea dintre noi a parintelui Gheorghe Calciu si incerc sa indeplinesc acum cererea fata de care am avut retineri atunci, aceea de a asterne pe hartie cateva ganduri despre mentorul si duhovnicul meu, nu atat ca un elogiu post-mortem intre altele, cat pentru a impartasi o perspectiva mai apropiata celor care l-au vazut numai de pe marginea unui piedestal.

Stiu ca am fost privilegiat cunoscandu-l, si intreg contextul inceputurilor pare sa o confirme. Prima mea intalnire cu parintele a avut loc in copilarie, la o varsta la care eram mult mai impresionat de darul sau de povestitor decat de harul cu care fusese investit prin preotie. Era scund si vioi, avea parul carliontat, carunt pe atunci, alb mai tarziu, barba lunga, numai buna pentru un povestitor, ochii albastri si limpezi, si un suras care radia caldura, la fel ca intregul sau fel de a fi, mai ales fata de copii sau suflete in nevoie de o mangaiere. Basmul sau, Craiasa apelor, o impletire intre propriul talent literar si traditiile dobrogene ale copilariei sale, ramane pentru mine una din cele mai frumoase povesti ale omenirii, si imparte in inima mea un loc cu Fat-Frumos din lacrima si Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, intrucat, la fel ca ele, grefeaza doruri personale pe mituri fiintiale care se pierd in memoria colectiva a poporului roman.

Pe cand am atins o mai buna intelegere a lumii din jur, parintele fusese deja rapit din ea, inchis din nou pentru nemuritoarele sale Cuvinte catre tineri. Le-am citit transcrise si pasate din mana in mana cu infrigurare de unii din cei carora le fusesera adresate. Au fost o revelatie si o confirmare ca exista un sens al existentei dincolo de saracia simturilor, un raspuns la atatea intrebari si zbateri ale unei inimi umbrite de cravata rosie. Multi din noi cautau ceva fara sa-si poata defini prea bine natura acelui gol apasator din suflet. Cand le-am citit prima oara, viata mi-a fost inundata de lumina revelatiei ca Hristos ma cauta si El, si ca exista un adevar mai presus de putinatatea intelegerii omenesti. Dincolo de gratiile inchisorii, cuvintele preotului martir rodeau miraculos in noile generatii, peste tacerea complicitara a parintilor nostri care nu gaseau indrazneala sa demaste goliciunea imparatului pamantesc.

Mai tarziu, cand am facut urmatorul pas firesc intrand in miscarea anticomunista, parintele a fost exilat, dar ii ascultam in continuare incurajarile in rubrica pe care o avea la postul de radio Europa libera, si am ramas sub indrumarea fostilor sai camarazi, atatia cat supravietuisera terorii. Ne-am regasit imediat dupa revolutie, cand neobositul semanator de adevar s-a intors in tara, printre tinerii pe care ii formase, fie direct, ca profesor de seminar, fie prin intermediul invataturilor care se raspandisera ca o flacara de nestins. Eram de acum un lider al tineretului universitar, dar parintele ramasesese acelasi povestitor cu zambet cald de altadata, iubitor al sufletelor inca nemaculate de “cumintenia” lumii. Toti il asteptam sa revina definitiv in Romania, si asta voia si parintele, dar familia sa a refuzat sa paraseasca SUA, si, stiind ca nu avusesera de ales cand sfintia sa pornise pe calea sacrificiului cu ani in urma, de data asta a optat sa ramana impreuna cu preoteasa si fiul sau. Oficial, era inca sub incidenta deciziei de caterisire din partea sinodului bisericii pe care o aparase in predicile sale, pentru neascultarea poruncii ierarhice de a asista in tacere la daramarea bisericilor.

Dupa ce eu insumi am fost constrans sa-mi parasesc tara, periplul meu s-a incheiat in SUA, unde am impartit exilul cu corifeul spiritual al generatiei mele. Ne-am intalnit la putine zile de la sosirea mea acolo si, desi locuiam in Williamsburg, unde mi-am reluat studiile, am devenit membru de la distanta al parohiei parintelui, Inaltarea Sfintei Cruci, din Alexandria, VA, si asa am ramas pana azi. La vreo doi ani dupa absolvire am primit o oferta de lucru in Washington, si, mutandu-ma in nordul Virginiei, am ajuns sa si frecventez biserica al carei membru deja eram. Bucuria nedisimulata a parintelui la revederea noastra mi-a amintit de reintalnirea fiului risipitor cu tatal sau.

Entuziasmat ca are din nou aproape pe unul din discipolii sai, parintele mi-a pus in brate cam tot ce era de facut pe acolo – lucrari de reparatii si intretinere ale cladirii, cantat la strana (un fel de penitenta pentru un fost rocker), conducerea organizatiei de tineret, consiliu parohial – si le-am acceptat pe mai toate, dar cel mai mult mi-au priit acele activitati in care eram doar noi doi, cu timp pe care nu-l avusesem altadata pentru invataturi si discutii ziditoare. Desi clarvazator intru cele spirituale, parintele nu se descurca la sofat si orientare, in timp ce eu, novice in ale duhului, sunt inzestrat cu un bun simt al orientarii aici, pe pamant. Asa, asociati intr-un parteneriat simbiotic, parcurgeam impreuna multe drumuri. Unele erau vizitele obisnuite ale unui preot de parohie, altele erau munci in serviciul comunitatii, care depasea cadrul romanimii locale. De exemplu, mergeam impreuna in diverse locuri de unde colecta alimente, carandu-le cu propria masina (mai exact masini care s-au succedat, cazand una cate una rapuse de neobositul lor stapan) pentru a le distribui celor care aveau nevoie, si desi uneori recipientii stateau mai bine financiar decat sfintia sa, greu il convingeam sa-si opreasca vreo paine si pentru sine. Cele mai interesante erau vizitele la comunitatile de americani convertiti, atat in zona piemontana a Virginiei, dar mai ales pe coasta de vest, din California pana in Alaska, unde catehumenii si proaspetii ortodocsi il asteptau cu o aviditate pe care nu prea am vazut-o la compatrioti, de multe ori blazati in suficienta apartenentei la o ortodoxie pe care nu au trebuit sa o caute.

Cum diavolul e in detalii, ajungand sa relationez social si administrativ cu membrii parohiei in a carei conducere am fost numit, am ajuns sa ma cert uneori cu parintele, de multe ori din motive care nu tineau in realitate de nici unul dintre noi doi. Alteori la mijloc au fost principii, si in unele nu am cedat daca am fost convins de justetea cauzei mele. Poate ca sa imi cultive smerenia, niciodata suficienta, parintele nu admitea daca avusesem dreptate cand ne impacam, dar asa am trecut inainte peste multe.

Voi relata un episod in care mi-a dat o lectie greu de uitat. Inainte de Craciunul lui 1999 mergeam cu colindul ca in fiecare an pe la casele romanilor din zona. De cand isi gasise navigator in persoana mea, infatigabilul preot petrecea saptamanile lunii decembrie mergand cu colindul pret de multe ore si mile, imprastiind bucurie si adunand donatii vitale bisericii. In seara in cauza urma sa mergem la un cuplu bogat, comercianti de vinuri, notorii prin faptul ca il brutalizasera chiar in altar pe preotul dinaintea parintelui Gheorghe si prin faptul ca aveau placerea sadica de a retine plata lucratorilor. In alti ani refuzasera chiar ei colinda, dar de data asta voiau sa-si etaleze, pe langa opulenta stiuta, si prezenta unor “VIP”-uri in vizita la ei din Romania, anume Ciorbea si Bacanu. N-am vrut sa merg, pentru ca mi se parea ca degradam sarbatoarea printr-o mascarada, dar parintele opina ca dragostea Dumnezeului intrupat pentru noi transcende meschinariile noastre. In anii precedenti, ramasesem pe pozitia mea si nu am intrat sa colind in casele securistilor, iar parintele a ramas suparat pe mine, convins ca nu pot intelege ca acesti oameni cazuti au mai mare nevoie de vestea cea buna. De data asta, parintele m-a privit cu tristete, a facut semnul crucii asupra mea si mi-a spus “Fa cum te lumineaza Dumnezeu”, apoi a plecat singur. Daca nu ma predasem ripostelor aprinse din alti ani, de data asta devotamentul hristoforului m-a coplesit si l-am urmat. Individul colindat de noi, un oarecare Gh. Cucu, a fost citat in presa calomniindu-l din greu pe parinte in timp ce acesta se afla pe patul de moarte, lucru pe care l-a continuat cu orice ocazie si dupa moartea sa. Stiu ca daca ar fi supravietuit, parintele l-ar fi binecuvantat in continuare.

Una din disputele curente intre noi era acuzatia mea ca priva o natie intreaga de harul sau rascolitor de suflete plafonandu-se intr-o mica parohie din strainatate, unde se lasa acaparat de persoane bine-intentionate, dar lipsite de orizont, care il abordau cu “Parinte, ce ziceti, am pus bine vaza asta aici, sau s-o mut mai incolo?”, etc., si isi disputau cu gelozie timpul si atentia parintelui, a carui rabdare pentru nimicurile lor mi se parea neverosimila. Raspunsul in aceasta chestiune a fost acela ca, odata acceptand parohia, a devenit raspunzator pentru toate sufletele din ea, si ca fiecare trebuia cunoscut, pastorit, cultivat, zidit si purtat catre mantuire, dupa specificul sau. Tot de aceea, cand ii reprosam ca accepta prea multe abateri din partea unor enoriasi, viziunile noastre au fost din nou divergente. Parintele mi-a spus ca un om e corijat la timpul si in modul care functioneaza pentru el, iar indepartandu-l – daca orgoliul sau sensibilitatea acestuia reactioneaza negativ la autoritatea sacerdotala – iti reduci sansele de a recupera acea oaie ratacita.

Cu toate pretentiile mele elitiste, am cunoscut caderi si slabiciuni, dar am putut conta pe parintele Gheorghe sa ma ajute sa ma ridic. Odata, prea increzator in propriile forte spirituale, am rasfoit o carte de magie, ca un cercetas in recunoastere pe teritoriul inamic. La un moment dat, nerealizand ca parcurgand cu ochii textul unei incantatii, mintea mea rostea in tacere acele cuvinte investite cu puterea raului, am ramas brusc paralizat de certitudinea prezentei diavolului langa mine, incontestabila, desi nerevelata simturilor fizice. Desi rugaciunea inimii m-a eliberat din transa, eram inca sub socul acelui contact atat de apropiat cu insasi sursa raului. Era tarziu, trecut de 1 noaptea, dar l-am sunat pe parinte, care n-a schitat nici un semn de surpriza si mi-a explicat calm ce se intamplase acolo. Mi-am imaginat confruntarile prin care trecuse deja acest veteran al luptei spirituale, in cei peste 21 ani de inchisoare, si imi amintesc cu strangere de inima relatari intime despre propria-i cadere si cautarea drumului inapoi, spre Dumnezeul rastignit cu fiecare blasfemie a reeducarii.

Spovedindu-ma, avea obiceiul sa dezvolte raspunsurile pe care le adresa faptelor si gandurilor aduse de mine ca penitent, asa incat primeam in acelasi timp un canon, o omilie si o conversatie cu un indrumator care ma cunostea si in cele pe care nu le dezvaluiam. O data, marturisindu-i profunda mea stare de nefericire, mi-a raspuns cu seninatate: “M-ai fi ingrijorat daca mi-ai fi spus ca nu-i asa. Nu am fost creati sa fim fericiti in aceasta lume cazuta, si sufletul nostru se revolta impotriva asezarilor ei. Numai in comuniunea cu Hristos exista fericire pentru un suflet onest. Acea stare de beatitudine pe care ti-o da impartasania e promisiunea reunirii cu El in eternitate. Pana atunci, in timpul omenesc, lumea te misca din acea stare, si conflictul dintre dorintele tale si realitate te sfasie. Multumeste-I pentru constiinta pe care ti-ai pastrat-o”. Mai tarziu, in ultimul sau an printre noi, intr-o conversatie in care m-am autodescris cu termenul colocvial “de viata”, parintele m-a corectat spunandu-mi: “De fapt, ce ai acum e opusul vietii. Nemaifiind un traitor mistic, esti prizonierul unor iluzii. Esti profund si intens, si in bine si in rau, iar pacatele tale, pe care nu ti le dramuiesti cu jumatati de masura, alimenteaza o antitraire. Asta e o risipire plina de furie haotica, nu viata”.

In particular demonstra un simt al umorului alimentat de o mare inteligenta si abilitate de a percepe ilarul, dar si de lipsa de inhibitie in a se autopersifla, o trasatura a oamenilor mari, necomplexati. Am ras cu lacrimi la istorisirile despre peripetiile din primii ani in America, pe cand invata sofatul si limba engleza la o varsta la care romanul iese la pensie. Pline de fina autoironie ii erau povestile despre vizitele inapoi in Romania, cand, inarmat de mine cu termeni argotici si vocabular stradal, nu se mai simtea exclus din comunicarea tinerilor.

Pe timpuri, foarte tanar el insusi, elevul Gheorghe Calciu, copil de taran, se formase la scoala morala a Fratiei de cruce, despre care imi povestea plin de nostalgia unei epoci de dinainte de iadul care a urmat. O data, cernand prin amintire numele care umpleau necrologul fiecarui numar de revista, numele legionarilor chemati la odihna dupa ani lungi de inchisori si suferinte, parintele mi-a marturisit ganditor:”E apasatoare realizarea ca am mai multi prieteni pe lumea cealalta decat aici”.Ca rezultat al altor discutii despre tinerete ca stare de spirit, raspunzand indoielilor mele ca as mai fi indreptatit sa conduc tineri, mi-a daruit o editie a Cuvintelor, cu o dedicatie care imi aminteste ca acea chemare inca ma vizeaza.

Cand i-am impartasit profunda deceptie despre calitatea morala a multor studenti la teologie care ne-au trecut pragul, precum si a altor oameni asociati cu biserica intr-un fel sau altul, mi-a spus ca era constient de starea de cadere a partii vazute a bisericii romane, dar si de necesitatea lucrului neintrerupt spre redresarea ei. Mi-a povestit ca era bucuros ca promotiile fostilor sai elevi, crescuti cu grija si daruire, au reprezentat o schimbare, si ca asta ne ramane de facut tuturor: sa lucram la propria mantuire ajutand cu ce putem la mantuirea aproapelui.

Jertfelnic si non-materialist, parintele traia dintr-un salariu modest, care, in momentul in care am intrat in consiliul parohial, era derizoriu, nu numai pentru o personalitate de talia sa, dar si pentru un preot care petrecea aproape fiecare ora din zi in biserica, slujind-o ca pastor, duhovnic, secretar, lumanarar si om de serviciu, fiind pe atunci singurul angajat al ei. Rusinat de cearta izbucnita in sedinta pe aceasta tema, a anuntat ca refuza majorarea indiferent de rezultatul dezbaterii, si cu greu a acceptat-o ulterior, doar dupa ce i-am demonstrat ca era fezabila, si ca reusisem sa conving opozitia prin prezentarea unui plan de activitati aditionale la care urma sa participe chiar sfintia sa. Ca epitrop, retin ca nu pastra darurile in numerar primite privat de la credinciosii pe care ii vizita, ci mi le preda pentru a le depune in contul bisericii, de unde astepta numai salariul fixat, oricare ar fi fost. Imi mai amintesc cum veneau scrisori si donatii din intreaga lume, datorate prestigiului numelui parintelui si rolului de lider spiritual al exilului. Cea mai substantiala a fost suma de $300,000 pe care Gheorghe Becali i-a inmanat-o in timpul ultimei vizite in Romania, in spital, pentru construirea unei noi biserici. Desi acel proiect a fost ruinat prin rea-credinta, iar donatiile stranse spulberate impreuna cu increderea oamenilor, cei care am ramas nu am abandonat ideea, si credem ca rugaciunile parintelui vor fi cu noi.

data, intr-unul din momentele in care ne lamuream si impacam dupa una din acele dispute, din ale caror cauze multe s-au pierdut in irelevanta, parintele m-a privit in ochi si mi-a spus: “Nu vreau ca intre noi doi sa existe niciodata vreo umbra. Fie ca ne intelegem, fie ca nu, sa ramanem deschisi unul fata de altul, si Dumnezeu va adauga ce ne lipseste noua.” Cand am protestat impotriva faptului ca nu aplica si altora aceeasi dreapta asprime cu care ma trata in unele momente, a zambit cu intelegere si mi-a spus ca e dovada increderii pe care mi-o purta, stiind ca, indiferent de sentimentele personale, nu as fi parasit biserica. Din pacate, la un moment dat s-a cam intamplat si asta; nu a fost un abandon complet, dar m-am indepartat si instrainat, dintr-un amestec de emotii si intransigenta. In anii sai finali, parintele a fost in mare acaparat de un grup care a preluat conducerea si initiativa asupra bisericii, multi indivizi aparuti subit, chiar daca unii locuisera in zona fara a frecventa biserica. Sub pretextul unei initiative de a construi un nou locas de cult, care sa-i poata cuprinde si reprezinte pe tot mai numerosii romani din zona capitalei SUA, acest grup eclectic de francmasoni, tepari si pacalici au inselat increderea parintelui si au dus biserica spre ruina, simuland dedicatie si entuziasm, aratandu-i parintelui multa dragoste -la care sfintia sa raspundea calduros- si excluzand sistematic orice oponenti. M-a durut cand parintele a ascultat unele calomnii despre mine; nu am incercat sa le imprastii daca am perceput o distantare din partea sa, si am conchis ca poate a decis constient sa ma sacrifice strategic, de asta data in termeni mai drastici, pentru un iluzoriu bine comun. Mi-a lipsit totusi, mai mult decat in alte dati, o discutie franca despre ce se intampla, si umbrele de care vorbise parintele au ramas. Am revenit mai tarziu, in urma unei batalii de constiinta, dar nu am mai regasit nici locul abandonat, nici legatura pe care o avusesem.

ntr-un sens, si ultimele zile in care l-am vegheat pe patul de moarte la spitalul din Fairfax, Virginia, au pastrat o parte a acelei dinamici, dar de data asta parintele a devenit obiectul unor dispute care depaseau sfera locala. Cunoscandu-si diagnosticul medical si avand o rezerva fata de sansele de a triumfa asupra cancerului pancreatic, desi trecuse cu bine prin operatii de inima si se vindecase de ulcer perforat, parintele isi randuise loc de odihna la manastirea Petru Voda, unde se si afla azi. Mitropolitul de atunci al Moldovei, actualul patriarh Daniel, a gasit in aceste funeralii o ocazie de confruntare cu acea obste monahala, ostila noii ordini ecumeniste si relativiste pe care o reprezinta, dar si cu muribundul preot, un fervent traditionalist, si s-a opus inmormantarii parintelui la manastire, invocand tehnicalitati procedurale si autoritatea sa in jurisdictie. In acelasi timp, ierarhii nostri de aici au avut viziunea unei schimbari incrementale pentru episcopia noastra americana in situatia in care parintele ar fi fost inmormantat la cimitirul de la Vatra Romaneasca, sediul episcopal din Michigan. Cum multi dintre romanii ortodocsi ai emigratiei tind sa fie caldicei si neparticipativi, pelerinajele la groapa parintelui i-ar fi adus si pe unii care poate altfel n-ar fi deschis poarta Vetrei (ce-i drept, am avut situatia asta si in biserica noastra, cand unii se aparau de eventuala asociere cu misticismul, explicand ca vin acolo din cauza ca poarta un mare respect parintelui ca lider politic, intelectual, autor, etc.). Desi intristat de aceste tratative, parintele a facut ascultare mai-marilor bisericii si s-a pregatit sa accepte aceasta cale, desi isi dorise mult sa se intoarca macar in moarte in tara pe care a iubit-o atat.

I-am adus situatia la cunostinta patriarhului Teoctist, care il vizitase pe parinte in spital in Romania si ii acceptase cererea de a fi inmormantat la Petru Voda. In fata deciziei patriarhale, mitropolitul Daniel a trebuit sa cedeze si parintele s-a stins cu ferma promisiune ca va fi ingropat in locul pe care si-l alesese. Nu putea vorbi mult, dar in schimbul tacut si in strangerea de mana de pe patul de boala ne-am reconectat depasind atunci umbrele ultimilor ani, chiar daca ele au revenit apoi sa-i bantuie pe cei ramasi.

Candva imi marturisise ca ma privea ca pe un fiu, si am inteles ca unitatea de simtire poate transcende legaturile de sange. Eu n-am fost apropiat de tatal meu, pe care destinul incercatei sale familii il vaduvise de emotii si caldura, iar parintele, inchis in timpul anilor formativi ai fiului sau, la fel ca multi alti detinuti politici, nu reusise sa-l modeleze dupa asemanarea sa. Am banuit ca poate Andrei nu era deplin confortabil cu acest raport, dar atunci, la spital, trecand peste orice gelozii si resentimente, ne-am imbratisat frateste si mi-a spus: “Sa stii ca te-a iubit tare mult”.

Dupa ce parintele ne-a lasat, a urmat si doliu autentic, si parada in fata lumii, tot asa cum numele i-a fost invocat ad nauseam in cauzele meschine ale politicii locale, in mica si dezbinata noastra comunitate. Acea situatie m-a facut sa nu trimit aceste randuri cu altele atunci cand manastirea Diaconesti a publicat o carte care cuprindea un capitol format din astfel de marturii. Biserica noastra s-a scindat, iar unii, fie ca le repugna dezbinarea, fie ca pusesera semnul de egalitate intre biserica si preotul ei, au plecat fara a ajunge altundeva. Grupul fostei conduceri, care a iesit dintre noi cu pretentia ca va continua proiectul constructiei, a transformat numele parintelui intr-un slogan trivializant, repetat pana la demonetizare. Aici, in fosta sa biserica, exista pericolul ca unele mironosite sa substituie relatia pe care au avut-o cu parintele, mesagerul lui Hristos, celei pe care I-o datoreaza lui Hristos Insusi, intr-o forma incipienta de cult, impotriva explicitelor dorinte cu limba de moarte ale insusi parintelui Gheorghe. Lasandu-le in urma pe toate, dupa lungii ani de exil, sub cetinile din Neamt parintele se gaseste in sfarsit acasa. Cei ramasi il pomenim si ne rugam ca sufletul lui sa fie numarat in cetele dreptilor. In grija sa, in schimbul celui chemat la El, Domnul ne-a trimis un preot vrednic, pe mult mai tanarul parinte Claudiu, care, desi n-are cum raspunde la injusta acuza gandita sau rostita de unii, aceea ca nu-i parintele Gheorghe, impartaseste cu predecesorul sau unele din calitatile cele mai importante ale acestuia: intelect, traire religioasa autentica, verticalitate.

ntr-unul din acele momente de controversa intre patru ochi, parintele Gheorghe mi-a spus: “Nu ma mai judeca! Eu voi fi voi fi judecat de Dumnezeu, ca preot; stiu asta, si inspre aceasta judecata ma indrept.” Neostenit truditor in via lui Hristos, parintele s-a intors la Domnul sau, urmand sa-I raspunda pentru sufletele pastorite. Daca a gresit ca om sau chiar ca preot, judecata apartine doar Celui fara pacat, stapanul zilelor noastre. Stiu insa ca daca marturia mea cantareste ceva, as aduce inaintea dreptului Judecator povestea constiintelor desteptate de chemarea parintelui, a generatiei mele intoarse din deznadejde la actiune, a unor tineri carora, imprumutand din descrierea pe care teologul Gheorghe Racoveanu a facut-o unui alt apostol al spiritului romanesc – Capitanul – “le-a imbracat sufletele in haine de nunta”.

Sorin Dragan, Washington

Sursa: Ziaristi Online